În România FMI este celebru. Nu numai instituția, ci și negociatorii acesteia. Mohsin Khan, Max Watson, Poul Tomsen, Neven Mates, Emmanuel van der Mensbruegghe, Jeffrey Franks, Erik Jan de Vrijer sunt persoane bine cunoscute în România. La vremea lor, ei erau mai cunoscuți românilor decât orice ministru român. De-a lungul celor 23 de ani, de câte ori au trebuit să implementeze măsuri mai dure, dar necesare, autoritățile au dat vina pe FMI. Astfel, majoritatea românilor stiu că FMI este o instituție internațională care ne-a impus restricții, fără de care ei ar fi dus-o mai bine.
Imaginea aceasta nu corespunde însă nici pe departe realității, iar oamenii au nevoie să fie corect informați. Dacă ar fi dus la bun sfârșit toate programele agreate, România ar fi fost mult mai departe decât este astăzi, iar românii mult mai prosperi. Desigur, FMI nu este infailibil. Așa cum a și recunoscut, FMI a făcut și greșeli. Dar în cazul nostru, autoritățile și FMI au încheiat acorduri ale căror obiective și măsuri programate au fost, în general, corecte. Din păcate, numai în două acorduri au fost implementate toate măsurile agreate. Dacă însă nu ar fi existat programele cu FMI, încheiate sau nu cu deplin susces, România ar fi fost cu mult în urmă față de nivelul la care se află acum, din toate punctele de vedere.
Desigur, progresul este rodul efortului făcut de poporul român și de autoritățile sale. Dar, fără condiționalitățile formulate de FMI și Banca Mondială, iar mai târziu de FMI, Banca Mondială și UE, România nu ar fi inițiat și derulat atâtea reforme câte a făcut și, în consecință, nu ar fi progresat atât de mult pe cât a făcut-o. Dat fiind eșecul nostru de a încheia cu succes cele mai multe acorduri, este dificil de distins dacă, uneori, FMI a fost „îngăduitor” cu propriile condiționalități sau doar a dat dovadă de flexibilitate pentru a permite progresul
