Mi-a placut de Julian Barnes, care implora sa nu i se mai vorbeasca despre Jimi Hendrix, Janis Joplin, Brian Jones, despre Beach Boy- ul pierdut sau despre oricare alt deces din muzica pop-rock.

Marturisirea lui, cum ca disparitiile provocate de supradoze, de o prabusire in gol sau de episoadele melodramaticelor abdicari in fata placerilor vietii, pare, mai ales acum, in lumea in care traim, cel putin usor deplasata. Impartasesc, mai ales acum, raportandu-ma la lumea in care n-am incotro si traiesc, parerea ca aceste esecuri par acum mult umflate si ca nu sunt chiar cele mai mari pierderi suferite de lumea muzicii, de la Schubert incoace. Dar nu cred ca totul se rezuma la analiza pierderii talentelor umane din lumea muzicii. In cazul oamenilor, - diferiti, vai, cat de diferiti!-, cei care asculta si azi muzica "aceea", totul s-a schimbat. Asa cum li s-a schimbat si viata. "Cheia" asimilarii acestei muzici e atat de diferita, incat te tulbura. Diferenta o face, bineinteles, cultura, dar mai exista un fel de "raportare" individuala, uneori de neinteles. Cum se intampla asta? Oamenii sunt obisnuiti azi, mai ales sa actioneze unii impotriva altora. Care nu fac nici cel mai mic efort sa se cunoasca, sa se descopere. Mai mult, se chinuie sa-si ghiceasca unul altuia miscarile. Si asta se intampla intre o multime de indivizi care cauta sens in incoerente, si in mijlocul unei lumi ametite de confuzii, ipocrizii si retineri. Poate ca ar trebui inventat titlul stiintific de "istoric al individualitatii" ca sa se dea de capat acestei caderi. Dar istoria nu poate fi o dezbatere intelectuala si atunci nu putem decat sa intuim, fiecare acasa la el, cum am ajuns in aceasta faza, incat sa nu-l mai "vedem" asa cum este, nici pe omul de langa noi. Nu mai avem timp pentru profunzimile celuilalt, nu mai putem admira, asa cum nu mai putem nici iubi; traim in goana celui care pie