„Avem în comun doar prenumele şi majoritatea din Parlament”. Puţine lucruri îl irită mai tare pe premierul Victor Ponta decât compararea sa cu premierul Ungariei, Viktor Orban. Dacă în cazul prenumelui nu se mai poate face nimic, diferenţa o pot face majorităţile pe care popoarele lor le-au dat-o. Mai exact, modul în care sunt acestea folosite.

Odată ajuns din nou premier, în mai 2010, Viktor Orban şi-a folosit majoritatea pentru a implementa ample modificări constituţionale, care au băgat spaima în toată Europa. Anul trecut, majoritatea fragilă pe care Victor Ponta a obţinut-o la masa verde a dat şi ea frisoane Europei, iar cu majoritatea solidă rezultată la vot a purces şi el la ambiţioase modificări constituţionale. E încă prea devreme să spunem cum va fi utilizată această majoritate, dar e în puterea lui Ponta să arate dacă asemănarea cu omologul său ungar rămâne doar la nivelul prenumelui sau merge mai departe. Aceasta e doar o parte a problemei.

Cealaltă vine din loteria votului exprimat de popoarele ungar, în 2010, şi român, în 2012. Asta a făcut ca pentru cel puţin un an şi jumătate, la Budapesta să fie la putere un guvern de dreapta, iar la Bucureşti unul de stânga. Din motive care îmi scapă, dar poate că istoricii le vor desluşi cândva, naţionalismul găunos ca parte acţiunii politice este apanajul dreptei la Budapesta şi al stângii la Bucureşti.

În perioada post-comunistă, o asemenea alăturare explozivă s-a mai petrecut vremelnic o singură dată, în anii 2001 şi 2002, când premeier la Budapesta era tot Viktor Orban, iar la Bucureşti era Adrian Năstase. Atunci însă, Ungaria era deja membru NATO, pe când România aspira la acest statut, iar o condiţie a aderării era lispa de diferende între state. Din acest motiv, relaţiile bilaterale nu au degenerat, chiar dacă Viktor Orban a profitat de situaţie şi a impus acordarea legitimaţiilor de maghiar