Afişul e icoana contemporană a unei noi „divinităţi“ – vedeta. În această zonă a „absolutului“ plutesc diferiţi „sfinţi“ – în general, cîntăreţi şi sportivi. Însă la vîrful acestei ierarhii a virtuţilor se găsesc şi actorii de film. Sanctuarele sau locurile de păstrare a imaginilor „sacre“ pot avea chipurile cele mai diferite. De la peretele tapetat cu afişe, pînă la screensaver-ul computerului. E drept, vremea peretelui cu afişe pare să fi apus, lăsînd să răsară galeria virtuală absolută de la Google Images. Dar mecanismul relaţiei cu noua „divinitate“ a rămas acelaşi. De la erotismul acestei iubiri care se joacă permanent cu noţiunea de distanţă, pînă la cunoaşterea vieţilor acestor „sfinţi“, de la memorarea replicilor din filme, pînă la citarea unor ziceri din interviuri, biografii şi cărţi de memorii, relaţia dintre fan şi vedetă conţine, mai în glumă (din partea teoreticianului), mai în serios (din partea fanului, a omului în cauză), destule date ale unei post-religii.

DE ACELASI AUTOR Vin artiştii, pleacă lăutarii Şamanismul de birou şi noua artă regizorală Cum ne "despart" lucrurile care ne "apropie" La birtuţu din pădure Cînd creşti într-o lume în care ficţiunea cinematografică e una dintre datele realităţii, mecanismele interioare prin care judeci şi accepţi ideea de verosimil sînt cu totul altele decît cele cu care se opera acum cîteva zeci de ani. Lucrurile nu mai ţin doar de imitarea unei freze sau de iniţierea unei mode vestimentare după costumul unui actor dintr-un film. Cinematograful nu mai e, de ani buni, un spaţiu unde se proiectează film, un loc unde se petrece, de cîteva ori pe zi, un spectacol. Filmul a evadat din sala de cinema. Poate fi oriunde. Condiţia necesară e să existe energie electrică. În rest, filmul se ocupă de toate. Adică umple spaţiul. Îl colonizează şi îl supune. Există un gigantic mecanism industrial, al cărui scop e