Ştefănescu a fost un mare fotbalist fără să fie vreodată vedetă

Încă două-trei rînduri despre Costică Ştefănescu. Îl vom uita curînd, mînaţi de foamea de actualitate vie la care obligă fotbalul. Îmi aduc aminte cum se zbăteau în faţa uitării figurile lui Ozon şi Petchowski. Bătrînii cartierului meu se străduiau rapsodic să le ţină vii în poveşti fabuloase la care stăteam cu gura căscată şi cu imaginaţia larg deschisă. A fost degeaba. Din urmă veneau, într-un sprint fără adversar, figuri noi: Dobrin, Balaci, Hagi. Apariţia lui Costică Ştefănescu a fost altceva şi asta ar trebui înţeles astăzi, spre a fi predat generaţiilor viitoare.

Costică Ştefănescu n-a avut niciodată strălucirea incendiară a marilor noştri dăruiţi, de la Balaci şi Cîrţu, la Marcel Răducanu şi Hagi. A avut însă altceva: un avans profesional care a scos fotbalul românesc din rutină şi l-a adus în faţa modernităţii. Costică Ştefănescu a avut o carieră de profil german. A gustat mai întîi semianonimatul, în ani lungi de mijlocaş stimabil şi abia notabil. Apoi, acumulările au creat ceva uimitor: un fotbalist de tehnologie superioară. Ştefănescu a reinventat postul de libero şi a jucat din această poziţie un fotbal bazat pe intuiţie şi inteligenţă. Eleganţa şi flerul au pătruns într-un fotbal dominat la un capăt de dribling şi la celălalt de inconsistenţă.

Cu Ştefănescu, fotbalul românesc a făcut pasul spre fotbalul cu capul sus. Siguranţa şi gîndirea au început să regleze un sistem în care improvizaţia făcea legea. Singura referinţă posibilă trimite la Beckenbauer, un clasic pe care Ştefănescu l-a studiat cu siguranţă. Înainte şi după Ştefănescu, modelul a fost încercat cu succes variabil. Boc a ratat prea devreme, Belodedici a fost mai reactiv şi mai puţin intuitiv. Istoria fotbalului românesc a trecut prin Ştefănescu, chiar dacă lecţia n-a fost încă asimilată. Dar partea invizibilă