Sub ochii noştri abia întredeschişi, se conturează luări de poziţie pe net, în presa scrisă şi în cărţi în favoarea unui neomarxism (neoleninism?) pe cât de insidios, pe atât de periculos.
Reacţiile sunt încă minime, dovadă că acest neomarxism pare încă benign. Cum n-am crezut niciodată, iar astăzi cu atât mai puţin, în inocenţa ideologiilor, îi avertizez pe eventualii comentatori că puişorul cu puf auriu în loc de pene va deveni nu peste mult timp ditamai cocoşul al cărui cucurigu ne va asurzi pe toţi.
Să ne amintim de zorii democraţiei noastre postdecembriste înverziţi pe neaşteptate de ideologii de extremă dreaptă sau de-a binelea legionare. Partidele purtătoare de cuvânt n-au întârziat. Deşi legea le interzice, derivele extremiste nu sunt stingherite nici când se limitează la discursuri ideologice, nici când se instituţionalizează. E şi cazul discursului de extremă stângă din debutul celui de al treilea deceniu postdecembrist care a trecut deja la critica anticomunismului considerat, nici mai mult, nici mai puţin, ca o formă de „terorism intelectual“. Am scris în această pagină acum o săptămână pe tema cu pricina.
Comunismul, o ficţiune
Problema pe care mi-o pun astăzi este aceea a pericolului reprezentat de discursul ideologic ca atare, fie şi neurmat de o politică de partid. S-a remarcat demult că un discurs poate fi nociv chiar mai înainte de a îmbrăca o formă politică. Nu e vorba de faptul că orice astfel de formă politică e anticipată de obicei de un discurs radical. E vorba de nocivitatea discursului însuşi, a cuvântului care creează o realitate politică.
Mai demult Vačlav Havel, mai de curând Alain Besançon au demonstrat că regimurile comuniste au fost şi sunt o ficţiune ideologică. Ele sunt, aşa zicând, construcţii verbale, edificii înălţate cu ajutorul mortarului de cuvinte. Şi pier cum s-au născut: prin cuvinte. Ceea ce par