La numărul 7 al discretului Fundac Zlataust din Iaşi, din cei 1087 mp de teren şi clădirea cunoscută drept „Casa Teodorenilor“ n-au mai rămas acum decît buruieni înalte şi înţepătoare, înconjurate de o plasă verde, din aceea care anunţă un viitor şantier.

În anii ei de glorie de la începutul secolului trecut, „Casa Teodorenilor“ era numită „cea mare“ (spre deosebire de cea a bunicilor, cu care se afla faţă în faţă) şi avea mai multe odăi, la care se ajungea urcînd cîteva trepte. După istoricul ieşean Ion Mitican, salonul reprezenta însă locul central în care se adunau membrii familiei Teodoreanu să citească literatură, să primească oaspeţii şi să-l asculte pe tenorul Enrico Caruso la gramofonul cu trombon – mare minune a timpului.

Pînă în 2005, ca un omagiu adus lui Ionel şi Păstorel, „Casa Teodorenilor“ era protejată prin lege, aflîndu-se pe Lista naţională a monumentelor istorice, loc de unde însă a dispărut subit în luna iunie, printr-un Ordin al ministrului Culturii şi Cultelor. Şase luni mai tîrziu, proprietara, o funcţionară de la Cadastru, ai cărei înaintaşi o cumpăraseră de la Teodoreni în 1951, a vîndut terenul şi clădirea unor investitori imobiliari, pentru 245.000 de euro. Deşi ajunsese într-o stare avansată de degradare, aceştia n-au investit un leu în imobil, vînzîndu-l, după patru ani, unei firme din Suceava, deţinute de un fost senator procopsit cu avere după afaceri cu alcool şi butelii. În primăvara lui 2010, fostul parlamentar a dărîmat casa, în ciuda unei anumite emoţii declanşate la nivel local de mass-media şi a anunţat că vrea să ridice în loc un bloc. Deşi oamenii de azi nu prea mai au timp de melancolii, iar oraşul este în mare parte nou, făcînd din ce în ce mai uitată faţa lui veche, undeva, în subconştientul colectiv, s-au declanşat revolta şi stupoarea că un punct important din trecutul fizic şi mental – liniştit, regretat