Revoluţiile comuniste/socialiste au eşuat catastrofal (unele încearcă să-şi schim­be natura, adică proiectul fondator). Această evidenţă istorică este negată în moduri diferite de către cei care se clasifică în categoria „intelighenţiei“ şi se iluzionează că realitatea n-a fost decît o „întinare a purităţii visurilor comuniste“. Ei încearcă să-i iluzioneze şi pe alţii că utopia comunistă care a dictat, prin programul ei politic (Manifestul Partidului Comunist), violenţa revoluţionară, dictatura proletară, sistemul partidului unic, abolirea proprietăţii private şi centralizarea mijloacelor de comunicare şi bancare a fost un program social „de vis“, distrus de conducători răi, incapabili, devianţi. Această categorie de intelectuali nu vrea să realizeze că, în fapt, utopia comunistă a fost şi rămîne un coşmar gîndit (proiectat) înainte de a deveni un coşmar trăit. Întrebarea nu se referă doar la eşuarea revoluţiilor comuniste tarate de violenţa programului, a scopurilor, a mijloacelor, a acţiunilor şi a structurilor intrinsec represive. Revoluţiile comuniste exemplifică o stare extremă a eşecului macrorevoluţiilor, o extremă caracterizată prin faliment moral, megaviolenţă şi catastrofă economică, politică, socială şi culturală. Discuţia despre limitele macrorevoluţiilor încearcă să trecă dincolo de această evidenţă. Ea se referă la orice revoluţie macrosocială şi la cele care au adus independenţa unor naţiuni, au eliminat dictaturi, au abolit forme majore ale sclaviei, au redus numărul şi gravitatea prejudecăţilor şi a discriminărilor, au transformat radical modul de producţie şi productivitatea, modul şi mijloacele de comunicare, orizontul de cunoaştere şi modul de înţelegere a lumii interioare şi a universului. Revoluţiile, în general, se nasc din pricina agravării unor suferinţe majore, a creşterii nevoii de înţelegere şi a capacităţii de rezolvare a unor con