"Am mers acasă deşi mama nu mai vroia să mă vadă, nu mai vroia să ştie nimic de mine. Când m-a văzut mi-a spus: nu mai eşti copilul meu, îmi pare rău că te-am născut, prefer să cresc un câine decât pe tine. Mă gândeam oare pentru ce mai trăiesc, ce şanse mai am? Nu mai aveam pe nimeni, nu aveam un loc unde să pun capul să dorm. Atunci s-a întâmplat ceva cu mine, mi s-a frânt inima am început să plâng cum nu am mai făcut-o niciodată. M-am dus la geamul din bucătărie, am urcat şi am vrut să mă sinucid, era singura soluţie. Am vrut să sar, să pun capăt la tot, la suferinţa celor din jurul meu, la nenorocirea mea. Si am auzit două voci, una îmi spunea să sar să termin cu totul şi alta îmi spunea că mai sunt şanse pentru mine ", povesteşte Cătălin (29 de ani) care a fost dependent de droguri timp de opt ani.

Lupta pentru supravieţuire

Prima ţigară cu heroină a fumat-o la 17 ani din curiozitate, pentru ca toţi băieţii din gaşca lui o făceau. Dupa un an a trecut la injecţii pentru că deja se obişnuise cu drogul şi nu îi mai simţea efectul. Prietenii lui l-au încurajat şi îi spuneau că efectul e mai puternic pentru că „heroina ţi se ducea direct în creier".

Treptat a pierdut tot: familia, prietenii şi singurul lucru care i-a rămas erau drogurile. „Eram conştient de starea în care te aduce drogul, te uiţi în oglindă, vezi cum arăţi, apoi vezi că nu mai este nimeni în jurul tău. Familie, prieteni, nimeni nu vrea să stea lăngă un hoţ, un tâlhar, un mincinos, cineva care nu ştie cum să facă numai să îţi fure banii, să te înşele pe orice cale şi atunci începi să te pierzi."

Şi-a dat seama că trebuie să renunţe la ele, dar era mult prea tarziu. A fost internat de patru ori la dezintoxicare, a mers la rude, a plecat din ţară, s-a izolat în casă, orice pentru a scăpa de drog, dar nimic nu a funcţionat. Părinţii îl dăduseră afară din casă pentru că se săturas