Experienţa m-a învăţat, iar camarazii cu mai multe misiuni de peace-keeping decât mine mi-au confirmat, că dacă într-o bază dintr-un teatru de operaţii suportul logistic este asigurat de NATO sau americani, atunci viaţa cotidiană şi nevoile curente ale omului numit peace-keeper se desfăşoară firesc şi normal, dar dacă sunt asigurate din ţară, atunci este jale mare. La această concluzie am ajuns prima dată în Albania în 1997, iar apoi mi-am întărit-o în anii următori în Kosovo şi în Afganistan. Uriaşa diferenţă dintre cele două modalităţi de a privi şi asigura viaţa unui militar pe care statul respectiv îl trimite în străinătate să execute o misiune într-un teren ostil rezultă din mentalitatea societăţii şi a clasei politice respective faţă de om: Occidentul s-a construit prin respectul şi grija faţă de valoarea supremă care este omul, cetăţeanul unic şi anonim, în timp ce Răsăritul fost comunist şi îndeobşte România post-decembristă este dominată de dispreţul faţă de individ şi nevoile acestuia, oricând înlocuibile cu ale "altor zece care aşteaptă la uşă". Lucrurile au fost şi sunt mai dramatice în cazul oştenilor români, cei care trebuie, nu-i aşa? să execute "fără crâcnire misiunea încredinţată, suportând cu tărie privaţiunile vieţii de militar".

Concret, în misiunea din Albania, asigurată logistic integral de Ministerul Apărării Naţionale, prima şi cea mai cruntă problemă de suportata a fost constipaţia acută generală, cauzată atât de înfundarea toaletelor pe vapor, cât şi de hrana rece bazată pe conserve. Chiar şi după instalarea ROMDET Sf. Gheorghe în tabăra de la Gjirokaster, până la intrarea în funcţiune a bucătăriei de campanie unde să se prepare prima ciorbă de fasole (Ce deliciu!, Ce medicament! .... Ce viaţă, dom'le!) au mai trecut destule lungi şi chinuitoare zile; chiar şi după "intrarea în normal". băieţii se săturau cu adevărat doar atunci câ