Irinel Dincă, Filosofia, dragoste de frumos, Editura Vremea
La inceputul anilor 70, când eram student, Irinel Dincă era in facultatea de filosofie un fel de figură legendară ce venea dintr-o altă eră, in ciuda tinereţii pe care i-o puteai bănui din fulgurantele sale apariţii incerte - dar fireşti la un personaj despre care nu se ştia prea bine dacă e real sau nălucă, dacă a făcut ce se zice că a făcut şi a pătimit cum se auzea că a pătimit. El venea dintr-o lume doar cu câţiva ani mai veche, in care gesturile de a-l citi şi cita pe Kant ori pe idealistul Platon, de a-l recita pe Eminescu ori a-i invoca pe Nietzsche şi Cioran erau considerate crime politice şi pedepsite ca atare. Ca şi curajul de a pune anumite intrebări incomode la seminarii ori chiar in discuţiile intime din cămin. Regimul anilor 60 pedepsea exemplar: un capitol din Kant bine "turnat" te putea costa un an de inchisoare de unde ieşeai cu mădularele strivite şi cocârjat, deşi nu aveai decât 20 de ani. Imi aduc aminte o adunare de reabilitare din anii 70 când fostul pucşăriaş din cauza lui Kant a apărut in incăpere, slab, distrus, o stafie. Iar un profesor, mirat, a spus doar atât: "Imi aduc aminte ce frumos student erai". Irinel Dincă o cârtit şi el şi s-a ales cu un stagiu de reeducare pe şantierele patriei, apoi a revenit in facultate cu acelaşi mers legănat, cu vorba rară, parcă nimic nu i s-ar fi intâmplat. Iar noi nu eram in stare să ne imaginăm, atunci, că aşa ceva se putuse intâmpla.
Apoi, peste ani, am auzit un zvon dinspre Ploieşti: se profila un scandal de proporţii in care un profesor de filosofie urma să fie scos din invăţământ şi trimis din nou la reeducare, dacă nu mai rău. Era tot Irinel Dincă. Comitetul judeţean de partid a cerut o anchetă profesională de la Minister şi profesorul Cornel Popa, şeful catedrei de filosofie de la Politehnică, a fost delegat. Ajuns in biroul