Vorbim deseori despre capitalism, dar puţini dintre noi ştiu că nu există un consens între specialişti cu privire la înţelesul conceptului. În general, enciclopediile insistă asupra faptului că sistemul economic capitalist se bazează pe proprietatea privată asupra factorilor de producţie şi pe faptul că deciziile cu privire la activităţile economice sînt luate de agenţii economici pe baza semnalelor transmise de piaţă, de regulă cu scopul de a obţine un profit cît mai mare. Cuvîntul „capitalism“ a apărut în cercurile socialiste franceze la mijlocul secolului al XIX-lea, fiind folosit mai întîi de Louis Blanc, apoi de Proudhon şi ulterior de tot mai mulţi gînditori. În mod foarte interesant, Marx însuşi nu a folosit decît extrem de rar cuvîntul „capitalism“, preferînd să vorbească despre „capital“, „sistemul capitalist“ şi mai ales „modul de producţie capitalist“. Dacă pentru Marx esenţială în funcţionarea sistemului capitalist era proprietatea privată, pentru Werner Sombart, autorul unei monumentale lucrări – Der moderne Kapitalismus –, apărută în 1902, elementul decisiv era căutarea raţională a căilor de maximizare a profitului. Dacă pentru Marx, Sombart şi majoritatea celor care i-au urmat capitalismul este un sistem ce guvernează întreaga economie în anumite perioade istorice, de regulă începînd cu secolul al XVI-lea, istoricul francez Fernand Braudel a postulat că prin capitalism trebuie să înţelegem sfera de acţiune a marilor capitalişti, deci numai un segment superior al activităţii economice, care însă a existat de foarte multă vreme şi este distinct de alte două niveluri – autoconsumul şi piaţa. Unul dintre elementele cele mai şocante pe care le aduce în discuţie Fernand Braudel este opoziţia dintre capitalism şi piaţă. Braudel insistă că marii capitalişti, profitînd de mărimea capitalurilor şi de informaţiile de care dispun, reuşesc să obţină super-prof