„Din primul moment tablourile Paulei Vlădescu m-au dus cu gândul la cele transformate în pelicula cinematografică de Akira Kurosawa - japonezul atât de pictural în filmul „Vise”, din 1990. Aproape că e o senzaţie de 3D, de perspectivă a nemărginirii, totul în tuşe parcă ţesute ca o pânză antică a Penelopei, în aşteptarea unui Ulise imaginar sau poate nu.

Culorile alternează, cele vii cu cele terne, precum gândurile care macină un suflet de artist. Soarele şi marea nu sunt întotdeauna doar vacanţă, ci şi iubire, infinit, un univers atât de aproape şi atât de îndepărtat în acelaşi timp, reîntregit într-o viziune fără frontiere. Umbrele şi luminile ispitesc privitorul, care e gata, într-un moment de neatenţie euforică să şi fure de pe simeze, ditamai lucrarea. Culmea, aşa s-a şi întâmplat. Mai ceva ca într-un scenariu, aparent abracadabrant şi totuşi atât de adevărat”.

Asta ar fi cartea de vizită, prin care am rezumat un vernisaj în ajun de Sfinţii Petru şi Pavel, al unei expoziţii cu un subtitlu extrem de romantic: „Povestea de iubire a soarelui cu marea”. Ea este, însă, populată de o multitudine de vietăţi rare, de la peştii zmeie, până la cochiliile colorate cu sau fără melci ori scoici, trecând prin păsările care dau buzna pe pânză, unde, cu greu, îşi mai găsesc locul printre obloanele romantice două mâţe tigrate. Una alb-negru şi cealaltă color, care mi-au amintit de un tandem al tinereţii mele, în care motanii Fellini şi Martini convieţuiau într-o casă cu televizoare, care prinseseră parţial culoare.

Dar poate cele mai frumoase sunt florile, la Paula. Macii magici şi ochioşi, lalelele galbene şi roşii, nuferii albi, magnoliile lila, ba chiar şi un ilex hollywoodian, transpus pe româneşte, într-o traducere cât se poate de poetică: mărgelele pădurii, pe lângă Pasărea spin în vârf de nişte ciulini ai bălţii. Înaripatele prind glas, totul aflându-se