Un poet a cîştigat Nobelul. Nu se fac valuri, nu sînt controverse. Casele de pariuri Nobel au căzut. Poezia nu se vinde, poezia nu se citeşte, poezia nu e importantă. Se poate trăi foarte bine fără poezie. Se poate, sigur că se poate. {i apoi, poezia e doar una dintre multele forme de expresie artistice de a fi în lume, de a gîndi lumea şi pe sine, înăuntrul ei. Dar nu vreau nici să mă lamentez, nici să fac un eseu despre ce înseamnă poezia, ci să scriu despre poezia lui Tomas Tranströmer. Aflate la graniţa dintre modernism şi un soi de prozaism hiperrealist, poemele lui Tomas Tranströmer sînt o epifanie, aceea a trecerii noastre prin lume. Poemele Preludiu şi Numele (Pagini din cartea nopţii, selecţie, traducere şi notă introductivă de Dan Shafran, Editura Polirom, 2003) descriu starea de spaimă cînd somnul şi întunericul dizolvă fiinţa, o aruncă în zonele tulburi ale informului, ale uitării. Sinele se clădeşte şi se reclădeşte de fiecare dată, strigîndu-şi numele, agăţîndu-se de lucrurile concrete din jur, ca şi cînd şi-ar scăpa în fiecare clipă printre degete. Încercarea de a se ancora în concret, de a se proteja de acidul coroziv al dispariţiei îl face atent la tot ce-l înconjoară. Numai că realitatea toceşte, epuizează, privirea trebuie să caute dincolo de ea, ca să ajungă la firul ierbii. Dar nu e niciodată simplu, lucrurile concrete au perfidia lor: un simplu aparat de ras dimineaţa, bîzîitul lui te pot arunca pe nesimţite în ghearele disoluţiei sau pot aduce cu sine perspectiva morţii (Fereastra deschisă). Eul, spart şi el în bucăţi, se destramă şi se pierde, apoi se încheagă din amintiri, din „frumoasa zgură a experienţelor“, iar din efortul recompunerii perpetue se poate surprinde la un moment dat acel conglomerat difuz de euri. Poezia lui Tomas Tranströmer dezvăluie o permanentă zbatere de a fi în lume, de a simţi că faci parte din ea, într-un mod la