Una dintre modalităţile cele mai simple pentru a lua pulsul ofticii la români este citirea comentariilor de pe ediţiile online ale ziarelor. Aici, oftica - această boală 100% românească - este la ea acasă, ba chiar mai mult decît atît: dă pe-afară, musteşte şi se-nteţeşte, alimentată egal şi cotidian de bălegarul nr. 1 al forumurilor: anonimitatea.
De ce este oftica "100% românească"? Pentru că, scuzaţi, în alte locuri există invidii (sau gelozii) - care sînt sentimente, la o adică, respectabile (deşi nerecomandabile!), au pedigree, au o anumită măreţie (în micimea lor...), au inspirat opere literare etc., etc. În plus, invidia e - ca să zic aşa - "gradul zero" al condiţiei umane: invidiezi pentru că vrei să ajungi şi tu acolo unde a ajuns ăla pe care îl invidiezi! (Şi gelozeşti pentru că vrei să ai numai tu ceea ce vor şi alţii...) Invidia, aşadar, e un defect "constructiv", un stimulent social - un fel de junghi în coasta Boacii şi o tiflă arătată norocului: dacă ăla poate ajunge acolo, de ce eu să nu?! Vreau ceea ce are el (maşină, casă, carieră, amantă...) - dar, nici într-un caz, nu mi-aş dori să nu mai aibă de nici unele, că n-ar mai avea nici un haz: cum să-mi doresc ceva ce nu mai are nici el?? Invidia e incluzivă, se bazează pe ideea de a adera la acelaşi club, în timp ce oftica e excluzivă - să nu mai fie nici ăla în club, cîtă vreme eu nu pot intra!
Invidia, deci, e un sentiment UE; oftica e tot ceva UE, dar cu "m" în faţă. În afară de Amor, există un domeniu în care sentimentele sînt exacerbate, dau în clocot şi se poate ajunge la omor deosebit de grav: Arta. Artiştii sînt, se ştie, acei indivizi "de excepţie", care întăresc regula că nu toţi avem ceea ce au unii - adică talent... Asta e, nimeni n-a spus că trăim într-o lume egală, iar Dumnezeu nu este - totuşi - primul democrat. Dar conştiinţa acestui fapt nu calmează - aşa cum s-ar cuve
