În iunie 1958, Nicolae Ceauşescu a fost scos din nou la înaintare. De astă dată, „conducerea“ PRM avea de reglat conturi cu câţiva membri nemulţumiţi.
Teoretic, la plenara Comitetului Central din iunie 1958 s-a discutat despre situaţia internă a partidului. Dintre toţi liderii comunişti, Ceauşescu o cunoştea cel mai bine. Calitatea de coordonator al Direcţiei Organizatorice îi dădea acces nelimitat la rapoarte, analize şi statistici despre membrii PMR.
În iunie 1958, în bătaia puştii i-au intrat ilegaliştii - persoane care aderaseră la partid înainte de 23 august 1944. Partidul, prin glasul lui Ceauşescu, i-a acuzat de „fracţionism". Adică fac „bisericuţe" şi cârtesc pe la colţuri împotriva „conducerii". Şi nu-şi spun păsul „în cadru organizat", aşa cum ar fi trebuit să facă un membru de partid responsabil.
În mai multe rânduri, ilegaliştii se declaraseră neumulţumiţi de funcţiile primite în partid după 23 august 1944. Mulţi dintre ei ocupau posturi de rangul doi sau chiar trei. Nu pentru atât de puţin riscaseră în ilegalitate, au comentat aceştia, în grupuri mai largi sau mai restrânse. După condamnarea cultului personalităţii lui Stalin, vechii membri de partid au ridicat glasul împotriva lui Gheorghiu-Dej şi a politicii partidului. Au criticat mersul agriculturii, starea materială a muncitorilor şi altele.
La începutul lui 1958, Mihail Roller, de la Institutul de Istorie a partidului, le-a oferit prilej să se adune în cadru oficial. În acel an se celebrau 25 de ani de la grevele din 1933. Iar veteranii partidului au fost chemaţi să depene amintiri.
„Creaturi jalnice"
În vara lui 1958, „conducerea" a decis că sosise vremea să pună capăt cârtelilor, şi că ilegaliştii ar fi trebuit aduşi la ordine. Iarăşi s-a apelat la Ceauşescu. La plenară, acesta a deschis tirul acuzaţiilor, printr-un discurs de o duritate extremă.
