Debutul amenajarii hidroelectrice de pe raul Arges a insemnat un exod muncitoresc spre acest loc. La apogeul lucrarilor, aici munceau aproape 10.000 de oameni, cei mai multi venind direct din Moldova, unde tocmai se finalizase barajul de la Bicaz. Pentru foarte multi oameni, acea perioada a insemnat o mutare continua de la un santier la altul. Localnicii care au lucrat la barajul Vidraru au ramas si acum cu nostalgia acelor zile, dar mai ales cu mandria de a fi lucrat pentru Trustul de Constructii Hidrotehnice - TCH.

Viata pe santiere nu a fost niciodata usoara, iar Vidraru nu a facut exceptie. Femeile gravide, pentru ca o parte dintre muncitori erau familisti, erau duse la cel mai apropiat dispensar cu basculanta. Aceeasi soarta o aveau si bolnavii sau cei accidentati la locul de munca. Postasul venea de doua ori pe saptamana. Burlacii dormeau in baraci cu grup sanitar la comun, in timp ce aceia care isi intemeiau o familie primeau o baraca cu bucatarie si cu baie. In timpul liber, regimul asigura muncitorilor o relaxare cat mai placuta. Demonstratii proletare, filme sovietice, cate un mic si o bere la o zi de sarbatoare muncitoreasca. Zeci de politisti asigurau linistea in coloniile muncitoresti, insa stapana absoluta era Securitatea. Cinci securisti aveau un birou permanent in cadrul santierului. Nu exista nici o vizita importanta a vreunui lider comunist sau sedinta la care acesta sa participe alaturi de oamenii muncii, fara ca acestia sa fie foarte bine verificati. Nici in cazul discursurilor nu se faceau exceptii. Toti cei alesi sa reprezinte clasa muncitoare in fata conducatorilor trebuia sa faca dovada unei bune purtari, dar mai ales a "elanului muncitoresc" si erau trecuti pe un tabel. Alimentarele erau foarte bine aprovizionate cu mezeluri, branzeturi, dar si cu bautura. Un pranz la cantina muncitoreasca costa 4,50 de lei, in conditiile in care salari