19 ianuarie 1979(n.r. - continuare)Muncitorii stau în faţa unui ecran şi culeg electronic textul pe care trebuie să-l încredinţeze tiparului. Întreaga lor muncă s-a simplificat, multe din tradiţionalele junghiuri ale poligrafiei au trecut, dispare zeţăria, dispare paginaţia, totul se rezolvă electronic, rapid, eficient şi mult mai puţin nociv.

Dar scriind îmi dau seama că nu-i adevărat. Mă dor ochii privind ecranul pe care se culege la Rotaprint şi pe care se fac corecturile şi am impresia că necazurile au trecut din domeniul pulmonar în domeniul ocular. Şi poate nu numai atât. Radiaţiile care însoţesc orice activitate electronică n-au evidenţa, n-au relieful nocivităţii plumbului tipografic. Dar sunt ele într-adevăr mai puţin distrugătoare pentru om?

Oricum, în marginile definiţiei vechii clase muncitoare n-au cum să încapă aceşti muncitori de la Rotaprint pe care îi văd apoi şi-n al doilea loc definitoriu: la cantină.

Am scris în acest jurnal multe din impresiile mele drastice cu privire la preţurile din Austria. Preţuri mari, neomeneşti. Ei bine, îmi permit să notez aici că preţurile mâncărurilor de la superba cantină a Rotaprintului sunt absolut infime. E o cantină mică, cochetă, n-are nimic din mirosul de musaca de cartofi al atâtor cantine populare de pe planeta Pământ, inclusiv de la noi de acasă, nu se-aude scaunul târşit ca un invalid pe ciment de fiecare dintre flămânzi. E o cantină ca o sufragerie de familie.

Ne aşteaptă aici familia Cornelia şi Jan Foith. Acum câteva zile fusesem oaspetele acestei familii. Cornelia Foith este o foarte frumoasă româncă măritată cu cetăţeanul austriac de origine cehă Jan Foith, un om blând şi tenace, care a învăţat destul de bine româneşte şi care, în orice caz, îşi stăpâneşte fără probleme meseria de conducător al acestei filiale a Rotaprintului. Întreaga instalaţie