La antipodul posturii mistice care presupune despărţirea de materie, evadarea din lume, Constantin Abăluţă mizează tocmai pe corporalitatea, pe concretul inconvertibil al acesteia. Retragerea sa nu e din lume, ci în lume, sub chipul unei identificări senin-dureroase cu obiectele, cu peisajul anorganic care dobîndeşte calitatea de a-l reprezenta prin jocul caleidoscopic al imaginilor. Încifrat în lucruri, eul liric pare a le cere proteguirea, a se pune sub pavăza microuniversului lucrurilor umile, anodine, susceptibile a se transforma în revelaţii poetice, într-o misterioasă unitate cu fiinţa cu care ajung în contact. Existenţa poetului se confundă cu cea a ambianţei sale neînsufleţite, într-o plină de elan interpenetrare a fiinţei şi a nefiinţei care-i ia, cu mare tandreţe, mulajul, una umplîndu-se de virtuţile celeilalte într-o rumoare a corespondenţelor ce sugerează o organicitate a "suprafirescului" care alcătuieşte pîinea poeziei: "Clipa în care m-am născut/ fotoliul sălbatic care mi-a legănat întîia respiraţie/ aşa cum tigroaica îşi leagănă puiul ţinîndu-l în balans pe gît/ chiar în timpul saltului peste prăpăstii/ clipă ce-mi mai stăruie în carne/ tăietură bruscă în pupilă atunci cînd văd cîte-un convoi funebru/ zăresc sculpturile coşciugului/ un fir de iarbă o floare stilizată -/ atunci clipa naşterii mele mă străfulgeră în zădărnicia ei/ îmi zic poate şi eu sînt sculptat undeva pe-un capac/ cu degete abia reliefate încercînd să-mi smulg masca obrazului/ cu gene mijite străduindu-mă să fac pupila de lemn să vadă// Şi totuşi clipa în care m-am născut O, Doamne/ rămîne unitate de lucru suprafiresc/ bolovan pe care încă-l rotunjesc îl şlefuiesc/ de parcă aş avea de gînd să-l fac orbitor/ ca apoi să-l uit neglijent undeva pe-o masă de cafenea/ printre ziare deschise zarvă de glasuri pălării şi zîmbete fluturate prin aer" (Clipa în care m-am născut).

S