Meciul de mâine dintre Albania şi România nu mai are nicio miză, în condiţiile în care cele două formaţii au ratat calificarea la turneul final din Ucraina şi Polonia de anul viitor.
De cum intri în Albania, venind pe şosea din Macedonia, imediat după vamă, primele lucruri care îţi sar în ochi sunt buncărele. Au rămas de pe vremea lui Enver Hoxha, fostul lider comunist care a luptat pentru independenţa ţării sale după al Doilea Război Mondial şi care construise astfel de cazemate pentru fiecare familie a neamului său. După alţi kilometri parcurşi, urcând munţii pentru a coborî ulterior în Tirana, aglomeraţia de luminiţe te duce cu gândul la oraşe mari din Occident.
Şi totuşi se mai simt încă urmele Războiului Civil din 1997, când Caritas a declanşat un carnaj uman în care Kalaşnikovurile ţineau loc de jucării în mâinile copiilor. Pe străzile asfaltate parcă mai bine ca în Bucureşti nu mai circulă însă tancuri, ci Mercedesuri, iar blocurile renovate ascund bine vechile cicatrici ale conflictului.
Nu există nicio regulă de circulaţie
Traficul e adesea infernal, maşinile sufocându-se în marea de intersecţii în care nu se respectă nicio regulă, iar albanezii parcă nici n-au trecut prin perioada de dinainte de 1990, când locuitorii mergeau doar pe biciclete. Construcţia clădirilor pare făcută după ureche, fără niciun plan de urbanism. Lângă blocuri mici, de patru etaje, răsar clădiri uriaşe de birouri, moschei tronează liniştite lângă biserici sau vile luxoase apar ca de niciunde după blocurile comuniste.
Blaturile, subiect de bârfă
Conglomeratul de culturi dă o imagine vie Tiranei. În Albania, 75% din cetăţeni sunt musulmani, 20% ortodocşi, iar 5% catolici, dar asta nu-i împiedică să convieţuiască într-un mod mai mult decât civilizat. Iar străzile sunt pline. De la bătrâni ieşiţi în plimbare în parcuri până la tineri cu chef de viaţă,
