Către fiul inexistent Fiule, din nou amîn a-ţi explica de ce îi ador pe Stan şi Bran, pentru a-ţi transcrie cu urgenţă şi nerăbdare o pagină din Sfîrşitul unei iubiri, asta pînă va ajunge romanul lui Graham Greene la tine, în Groenlanda.

Filmul n-a fost cine ştie ce, şi în unele momente mi s-a părut cumplit de dureros să văd situaţii atît de autentice pentru mine transformate pe ecran într-o grămadă de clişee. Aş fi vrut să o fi dus pe Sarah altundeva. La început îi spusesem: "Ştii, eu n-am scris aşa ceva", dar nu puteam s-o ţin astfel pînă la sfîrşitul filmului. Ea m-a atins cu mîna plină de înţelegere şi din acea clipă am stat cu mîinile împreunate, în inocenta îmbrăţişare a copiilor şi a îndrăgostiţilor. La un moment dat, pe neaşteptate, doar pentru cîteva minute, filmul a căpătat viaţă. Am uitat că aceasta era povestea scrisă de mine şi că, în sfîrşit, acesta era dialogul meu şi am fost autentic mişcat de o scurtă scenă într-un restaurant ieftin. Iubitul comandase biftec cu ceapă şi fata a ezitat pentru o clipă să mănînce ceapă, deoarece soţului ei nu-i plăcea mirosul; amantul s-a simţit jignit şi s-a înfuriat, pentru că şi-a dat seama ce se ascunde în spatele şovăielii ei, iar asta i-a adus în minte inevitabila îmbrăţişare pe care ea o va primi la întoarcerea acasă. Scena era foarte reuşită: voisem să sugerez pasiunea într-un episod simplu, obişnuit, fără nici o retorică în cuvinte sau acţiune şi izbutisem. Pentru cîteva secunde am fost fericit - aceasta era plăcerea scrisului: nu mă mai interesa nimic altceva pe lume. Voiam să merg acasă şi să recitesc scena: voiam să lucrez la ceva nou: voiam, o, cît voiam să n-o fi invitat pe Sarah Miles la cină. După aceea - eram la Rules şi abia ce ni se serviseră cotletele - ea a spus: - A fost o singură scenă pe care ai scris-o, într-adevăr, tu. - Scena cu ceapa?

- Da. Şi chiar în acel moment o farfuri