Astăzi, puţine cărţi se bucură de sprijinul Autorităţii Naţionale pentru Cercetare Ştiinţifică. Iar volumul de faţă este unul norocos. Apocaliptica textului este o carte prea didactică pentru un proiect atît de incitant precum sînt textualismul şi teoria receptării. Studiul lui Octavian Soviany propune multe piste de lectură, reluînd în bună parte discuţii deja purtate despre textualismul românesc. Sub influenţa teoriei moderne a textului, pe urmele tel-queliştilor, studiile aplicate de la începutul anilor ’80 diseacă noua manifestare literară, sub auspiciile unei noi formule. Începînd cu Livius Ciocârlie, Negru şi alb (1979), Irina Mavrodin, Modernii, precursori ai clasicilor (1981), şi Marin Mincu, Ion Barbu. Eseu despre textualizarea poetică (1981), textualismul prinde contur. Apocaliptica textului patinează în zone deja elucidate şi scîrţîie asurzitor în zona „de rift“ a textualismului şi a postmodernismului. Volumul poate scăpa de sub control din două motive: pe de o parte, o lucrare cu o asemenea densitate îşi refuză cititorul neavizat – studiul de faţă fiind la bază o teză de doctorat, nedesţelenită de trimiterile teoretice prea sofisticate –, dar prezintă şi avantajul de a relua multe dintre discuţiile de pînă acum despre textualism. Pe de altă parte, studiul, deşi pare să aibă pretenţia exhaustivităţii – mergînd pînă la prezentarea in nuce a promoţiei 2000 şi calificarea ei drept „cvasiliteratură“–, continuă să ridice semne de întrebare pentru zonele încă neacoperite. Apocaliptica textului este o carte compactă a unui proiect inegal. În primul rînd, refuză să fie receptată pe deplin din pricina unor semnale teoretice forţate. Volumul de faţă riscă să fie, în mare măsură, un encomiu făcut lui Marin Mincu. În al doilea rînd, tratarea „la comun“ a scriitorilor şi a criticilor în cadrul textualismului este neomogenă. „Lumea metastatică a apocalipticului“