Documentarea minuţioasă făcută de Ioana Diaconescu oferă nu numai fondul volumului Scriitori în arhivele CNSAS, ci şi perspectiva din care acesta e alcătuit. Cercetătoarea vine spre unul sau altul dintre cazuri din interiorul unor arhive, iar nu din „exterioritatea“ combativă a justiţiarelor discursuri post festum, de după căderea comunismului. Satisfacţia, dacă nu jubilaţia penalizării actelor de „colaboraţionism“ scriitoricesc, încercată periodic de spirite inchizitoriale lucrînd, în judecăţile lor, prin ignorarea contextului istoric şi biografic, lasă aici loc unei atitudini comprehensive, cu accente de empatie în derularea fiecărei drame. Unul şi acelaşi gest de compromis, văzut dinspre coloana de gazetă dîmboviţeană şi dinspre arhivele CNSAS, poate căpăta semnificaţii complet diferite. În judecarea din afară, el e exclusiv un derapaj de la condiţia etică a intelectualului român. În judecarea din interior, el va fi efectul unor episoade şi secvenţe terifiante de urmărire şi umilire, presiune şi tortură psihofizică.

Ioana Diaconescu face efortul să integreze documentele de arhivă în structuri clasificatoare şi în cercuri contextuale tot mai largi, intrînd astfel în logica de funcţionare a oricărui regim totalitar. Ceea ce se întîmplă „jos“, în cutare secvenţă ce pare halucinant-absurdă, reprezintă consecinţa controlată a unei politici de stat care este aplicată şi impusă în întreg sistemul. De aceea – ca să dau un exemplu edificator –, a pune pe acelaşi plan „colaboraţionismul“ unor critici ca Lucian Raicu, Matei Călinescu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu (semnatari, în anii ’50, ai unor comentarii critice îndatorate realismului socialist) cu colaboraţionismul unui „poet“ precum Corneliu Vadim Tudor (autor, în anii ’80, al unor texte de cult al personalităţii Marelui Cîrmaci) denotă nu numai ignoranţă culturală, ci şi lipsă de onestitate ştiinţi