Cine nu știe povestea Împăratului gol, cea a lui Andersen, în care țesătorii minciunii au construit urzeala nevăzută a hainelor poleite, sub care acela ce conduce și defilează își ascunde adevărata ființă, iar un copil vine și spune că împăratul e gol? În România, în aceste zile, s-au arătat foarte mulți copii. Am văzut un copil cu pălărioară, cred că avea cam cincizeci de ani, am văzut o fată cu ochi foarte tineri și frumoși, chiar dacă avea – după cum ea a spus – șaizeci și doi.
Nu am crezut că asemenea lucruri, precum cele din ultimele zile, se vor mai petrece. Acești copii sînt părinții și bunicii noștri.
Imaginile din ultimele zile îmi fac un rău aproape fizic. Sînt tulburătoare. Nu pot pune mîna pe piatră, nu mai pot striga. După douăzeci de ani, dați-mi voie să fiu un pic mai calm. Mă gîndesc mai ales la cei care ne-au crescut în iluzia că ne va fi nouă bine. La toată dragostea lor pentru noi și la marea lor tristețe pentru că se văd și ne văd așa și la marea noastră suferință – aceea că noi nu le putem întoarce mai nimic din ceea ce ne-au dat și nici această lecție de demnitate, pentru că ei au protestat primii, față de ceea ce se întîmplă și protestează și acum. Ceea ce ni se întîmplă, în aceste zile este prețul plătit – și acesta este prețul complicității, lașității și lipsei noastre de atenție și umanitate. Față de cei alături de care trăim și lîngă care vom trăi, mai tîrziu.
Nimic nu e nou sub soare. Ceea ce se întîmplă s-a mai văzut. Atît diversiunea, cît și destinul diversionistului șef, de cînd lumea. Și așa a fost și acum douăzeci de ani.
Mie îmi e milă de Băsescu. De fapt, cine e el în economia istoriei și mai ales a sufletelor noastre? Cei șapte ani în care ne-a condus ne-au distrus bruma de solidaritate și încrederea dintre părinți și copii, dintre prieteni. A distrus solidaritatea unei
