România şi-a aflat adversarul din primul tur al Grupei Mondiale al Cupei Davis la tenis. Este Argentina, dar asta are mai puţină importanţă. Cert este că, deşi vom fi „carne de tun" la Buenos Aires, toată lumea e fericită. E fericită că nu vom juca acasă. Căci, evident, nu aveam unde să o facem.

Glonţul ne-a trecut pe la ureche, dar problema rămâne. E o poveste veche, obsedantă chiar, dar mereu prezentă. Nu avem săli, nu avem stadioane, nu avem bazine. Avem sportivi, dar ăsta e un paradox care, probabil, se va rezolva în timp. Negativ pentru noi. Căci nu vine nimeni din urmă.

Mai citeşte şi:

Andrei Pavel: "Vom juca în infern cu Argentina"

Nu putem organiza Campionate Mondiale, Europene sau banale meciuri de Cupa Davis pentru că nu avem unde. Evident, nimeni nu mişcă un deget. Nimeni nu se gândeşte că, dacă am organiza o competiţie importantă, ar avea de câştigat şi hotelierii, şi comercianţii, şi proprietarii de restaurante. Practic, ar avea de câştigat întreaga Românie.

Numai că toată lumea în ţara asta aşteaptă câştigul imediat. Nimeni nu e dispus să investească câteva milioane de euro pentru a construi o sală polivalentă, de exemplu. Dacă ar fi făcută lângă cea existentă acum la Bucureşti, atunci am putea organiza Mondiale de gimnastică, lupte, judo, handbal, baschet sau volei. Căci condiţia impusă de federaţiile de specialitate este aceea ca lângă sala în care se dispută meciurile să existe şi una pentru încălzirea sportivilor. Ceea ce nu există în toată România.

Cu o singură sală s-ar putea muta munţii. Cu un stadion sau două nici nu vreau să mă gândesc unde am fi! Poate ştiţi dumneavoastră?