Despre adolescenţă s-au spus şi scris multe, şi tocmai de aceea nu am de gînd să mă înrolez în rîndul celor mai ieftini teoreticieni ai ei. Mi-am adus doar aminte de această controversată perioadă citind un roman din seria "Humanitas junior", Însemnările prinţesei de Meg Cabot, 2003, traducere din engleză de Ana-Maria Datcu. Evident, nu intram în target -ul acestei serii, depăşindu-l de mult, cel puţin biologic. Dar l-am savurat în primul rînd pentru că-l consider un produs reuşit adresat unei categorii greu de mulţumit: de obicei, romanele vîrstei sînt ori prea siropoase, ori prea teribiliste. Conceput ca jurnalul unei adolescente care se descoperă prinţesă peste noapte, romanul lui Meg Cabot reuşeşte să se ocupe de problemele specifice, fără a se lăsa învins de locurile comune. Căci locurile comune legate de adolescenţă există şi nu putem face abstracţie de ele, pentru că unele sînt chiar reale, atunci cînd nu sînt exagerate sau hiperstilizate: de pildă, mulţi vor fi de acord că adolescenţa e vîrsta maximelor, în care trăieşti cu intensitate atît sentimentele, şi, de ce nu, senzaţiile fericite, cît şi deprimările şi nefericirile. De asemenea, lipsa conştiinţei de sine, a propriei valori, urmată, apoi, de formarea şi conturarea acesteia, sînt etape pe care le trăieşte orice adolescent. Adolescenţa eroinei americane a lui Meg Cabot, comparativ cu propria-mi adolescenţă, poate oferi obiectul unui pseudo-studiu asupra vîrstei. Mai ales că, din perspectiva mea, de mult ieşită din această etapă, lucrurile se văd într-o aură fericit-nostalgică. Pe cînd din unghiul Miei Thermopolis, alias Prinţesa Amelia de Genovia, toate sînt interpretate specific vîrstei, deci defavorabil: se ştie că adolescenţii, în mare parte, nu se privesc pe ei înşişi cu prea mare încredere. Mia din roman este o adolescentă de acest tip, nemulţumită de propriu-i corp, rămas plat în primul an d