Slava Domnului, discutia despre icoane, despre prezenta lor in salile de clasa, ca sa fiu mai precis, se poate purta si in termeni rationali, pe un ton civilizat, nu doar aruncind anatema si acuze de fanatism. M-am bucurat sa citesc articole intru totul rezonabile, unele foarte documentate, ca, de exemplu, ale Doinei Jela, Mircea Cartarescu, Cristian Teodorescu ori Petre Iancu. Dar oare dialog este, sau o suita de monologuri, unele inflamate, mergind pina la injuratura verde, altele ponderate?

Tare complicata chestiunea asta a icoanelor! Iar solutie, in viitorul apropiat, nu prea se vede. Dar mi se pare important ca s-a deschis contenciosul. N-as fi visat la asa ceva prin 1993-1994, cind fiul meu, atunci la gradinita, m-a intrebat abrupt: „Tati, tu crezi in Iisus?“. Luat din scurt, n-am avut timp sa-mi pregatesc apararea, sa nuantez, si am raspuns la fel de abrupt: „Nu“. Si-atunci am aflat ca sint un om rau, pentru ca asa le-a spus lor doamna educatoare – stiti, fosta „tovarasa“ – ca numai oamenii rai nu cred in Iisus. Ei, vreau eu sa vad cine-ar convinge-o pe acea doamna Cucu (sic!) – altfel, o femeie de toata isprava –, sa dea jos icoanele din gradinita.

Cum la fel de curios sint sa vad cine si cum ii va convinge pe preoti sa bage boxele in biserica, nu sa le scoata in fata ei, catre strada. in fiecare duminica ascult slujba de la biserica de peste drum, si prin geamurile inchise se aude. De fapt, ca sa fiu sincer pina la capat, nici nu-mi displace foarte tare. in tihna duminicala, liturghia si muzica sacra umanizeaza, spiritualizeaza cumva hurducaturile de tramvai, claxoanele si alarmele masinilor.

M-am uitat, de curiozitate, sa vad daca nu cumva biserica e plina, ca la slujba de Paste, sau la alte sarbatori mari, si oamenii ajung sa stea si pe-afara, astfel incit boxele acelea sa aiba o justificare. Nu e plina. in curte nu sint