Era o singură nebună pe Calea Moşilor şi stătea în bloc cu Alina, colega mea. Ca să intri în blocul ei, trebuia să o iei printr-un gang şi să ajungi în spate unde scările păreau toate nişte intrări de ghene. Era o parcare, o centrală termică, ca la noi la bloc, dar pînă să te dumireşti unde erau scările, te atacau cîinii. Am întrebat-o pe colega mea cum era Nebuna. „Stă la trei“, mi-a răspuns. Am fost odată la ziua ei şi special am urcat pe scări pînă la cinci ca să văd uşa Nebunei. Era o uşă normală, de bloc. „De ce e nebună?“ am mai întrebat-o pe Alina. N-a ştiut ce să-mi răspundă, ea era cea mai normală fată de pe pămînt. Totuşi, mi-a spus ce ştia şi ea de la vecini. „A părăsit-o soţul ei şi dup-aia a înnebunit!“
DE ACELASI AUTOR Pescăreasa de la bloc Emily şi Jesus de pe Calea Moşilor Viorica, de profesie "femeie" Dorel şi alţi muncitori Poate că aşa era. O vedeam mereu pe Moşilor. Avea un păr negru şi bogat prins în coc în vîrful capului, în stilul cîntăreţelor de operă, sau cel puţin aşa îmi închipuiam eu. Se machia foarte strident, ceea ce nu făceau mamele noastre pe vremea aia. Avea o gură rotundă, dată cu ruj, care se strîmba în fel şi chip. Şi purta haine largi şi lungi, fuste şi rochii pînă la pămînt, aşa că nu-mi dădeam seama dacă era grasă sau slabă. Că era nebună, nimeni nu punea asta la îndoială. Vorbea singură la telefonul public din intersecţia de la Eminescu. Şi de fapt nu vorbea, se certa. Urla la telefon pe la ora 9 seara, iar fisele de 1 leu pe care le tot băga, din ce în ce mai nervoasă, cădeau la picioarele ei şi nu se mai apleca să le ia. „Nu vorbeşte cu nimeni, se preface!“ mi-a zis Alina, în timp ce o urmăream. La un moment dat, a trîntit receptorul şi a plecat. Am luat toate fisele, a doua zi ne-am cumpărat un joc de la JECO – „Cartea junglei“, un fel de „Dame“ cu animale.
Şi vorbea pe stradă, dar nu tot timpul. O apuca. O
