Dezvoltarea folosirii Internetului a devenit o condiţie sine qua non a participării la imensul spectacol mondial, contribuind la o comunicare mai intensă (rămâne de discutat dacă şi mai profundă) decât a cunoscut vreodată omenirea. Însă o însemnată masă a internauţilor este fanatică, adeptă necondiţionată a participării la cât mai multe reţele de socializare, fiind, prin urmare, un izvor nesecat pentru dezvoltarea unor afaceri de succes. Mulţi oameni vor să fie prezenţi peste tot, tentaţia omului către omniscienţă fiind egalată doar de cea către ubicuitate. În sfârşit, Internetul permite şi acest moft uman. Epidemia acestor reţele este contagioasă şi a fost determinată de imensul succes al Facebook. Acest fenomen merită studiat cu atenţie, fiind relevant pentru societatea informaţională de mase. În februarie 2004, studentul la Harvard (totuşi, numele o impune, ne-am fi mirat dacă ar fi studiat la Spiru Haret) Mark Zuckerberg a conceput o reţea de socializare văzută iniţial doar ca un site prin care foştii studenţi urmau să ţină legătura după terminarea studiilor universitare.

Dacă în 2005 reţeaua opera în 800 de universităţi, succesul a început să se profileze atunci când se introduce un serviciu nou, prin care utilizatorii sunt informaţi încontinuu despre activităţile prietenilor. De ce să-l mai suni pe Georgică pentru a-l întreba ce naiba mai face, de ce nu mai dă niciun semn de viaţă, când, mai simplu, poţi afla că a fost în State timp de o lună? De ce să mai vorbeşti, când îi poţi ura, simplu, drum bun, pentru că, iată, afli că intenţionează să plece în Danemarca? Până la urmă, ne întrebăm retoric, la ce bun să mai vorbeşti prin viu grai cu amicii, când, mai simplu, poţi ieşi la o bere la o terasă, într-un spaţiu virtual, în care poţi să alegi care chelneriţă să te servească cu berea rece, care să-i fie dimensiunea bustului, unghiul din care să-l priveş