Nu e cam devreme, pentru o literatura tinara ca a noastra, care abia numara doua secole de constiinta de sine, sa se grabeasca sa-si darime marile nume? Eu unul cred ca mai avem datorii mari fata de acesti scriitori pina sa capatam dreptul de a-i relativiza cu totul. Lucrarea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii romane, despre care am scris la data aparitiei sale si in cadrul acestei rubrici, este mult mai importanta prin discutiile pe care le-a deschis decit prin ipotezele concrete pe care le-a formulat. Inainte de a vedea cit de profitabila este o asemenea dezbatere critica, legata de statutul literaturii romane, tin sa mai remarc un lucru peste care de regula s-a trecut cu usurinta: criticii din vechea garda au ambitia, catre finalul carierei, sa dea marile sinteze, care sa-i acrediteze in fata posteritatii sau care sa le consolideze puterea pe care o simt amenintata de vocile lupilor tineri. Absolut firesc, la urma urmelor. Numai ca, pentru a-si impune punctul de vedere, ei simt nevoia sa accentueze opinii mai curind teribiliste decit argumentate. Este cazul Istoriei criticea lui Nicolae Manolescu, care isi rearanjeaza cronicile mai vechi in asa fel incit sa produca o inversare a grilei, in punctele ei esentiale: Mircea Ciobanu in loc de Marin Preda, Florin Mugur in loc de Nichita Stanescu ori Mircea Ivanescu, Horia Garbea sau Eugen Suciu in loc de Ion Muresan ori Ioan Es. Pop. Eugen Negrici s-a impus prin tentativa de a stoarce literaritatea si din piatra seaca (Expresivitatea involuntara). Astazi, el tine sa nege izbinzile estetice si acolo unde e limpede ca ele exista si unde au fost acreditate ca atare (Blaga, Voiculescu, acelasi Marin Preda etc.) Acesta este paradoxul: daca optzecistii nu au reusit sa zdruncine vechiul canon pentru ca nu au avut critici cu autoritate, ei reusesc acest lucru prin intermediul criticilor saizecisti, care, culmea, au impus ie