Toate bufnițele este un roman excelent și foarte bine scris (câtuși de puțin „manierist“), pe o pendulare inteligentă între setul de experiențe ale unui personaj copil în al doilea război și traversând socialismul real românesc – și cel al unui învățăcel, al lui, care își obține cartea de identitate în zvăpăiații ani 2000.

Între prozatorii generației sale, Filip Flo­rian ocupă un loc central, tocmai prin particularitățile impuse dintr-o dată, de la debutul editorial, pe cât de mult amâ­nat, pe atâta de aclamat cri­tic și public.

Se crede că afirmarea unui tânăr scriitor este con­se­cin­ța unei concordanțe între așteptările unui anumit mo­ment literar și cartea sau căr­țile care le împlinesc în cea mai mare măsură. Ar fi suficient ca „oferta“ să cu­pleze cu „cererea“ pentru ca, într-un fel de economie de piață culturală, autorul respectiv să se impună rapid, trăgând apoi profit din suc­cesul adaptării. În realitate, lucrurile stau destul de diferit. Se impune nu autorul con­formist și mimetic, care își face calcule de concordanță, ci – anume – cel care for­țează schema constituită, o contrariază, o bruschează și pariază pe o particulară inactualitate. Sistemul se adaptează, el, la noutatea de viziune și formulă și se re­or­ganizează, pe nivel, în jurul ei pentru a o integra și asimila.

Astfel, proza generației încă-ti­nere a fost obligată să se de­fi­nească (nu exclusiv, firește) prin romanele a-generaționiste și non-contextuale ale lui Filip Florian, de la Degete mici (2005) la Toate bufnițele (2012). Filip Florian iese din formatul cotidian, ca și din formula, de tot mai mare impact, a ego-prozei au­ten­ticiste, pentru a crea lumi ficționale cu o autonomie a lor și o specificitate nere­duc­tibilă la experiențele de viață ale auto­ru­lui.

Lumea aceasta ficțională, altfel în fiecare roman, are adâncime și complexitate, în­tr-o scriitură a