Noica nu e un profitor al regimului, nici un colaborator cinic. E un naiv, poate. Unul care a crezut că negoţul cu diavolul e posibil. Că utopia culturală pe care o gândise e realizabilă sub comunism.
E de mirare cum de nu a stârnit dezbateri mult mai consistente cartea lui Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, despre care a mai fost vorba în această pagină. Ar fi meritat din plin, mai ales că ea vizează nu doar trecutul, ci şi prezentul sau mai precis modul acestuia de a se legitima.
Una din răsturnările de situaţie care ar trebui să producă stupoare îl reprezintă cazul Noica; e vorba de o performanţă de evaluare pioasă, de ocultare a unor informaţii, care a condus, în cele din urmă, la impunerea sa de către ciraci ca model nu doar intelectual, ci în măcar egală măsură şi etic. Nu verdicte înguste intenţionez să emit în cele ce urmează şi nici despre o coborâre de pe piedestal a lui Noica nu poate fi vorba. În filosofia noastră, atâta câtă e, el ţine prim-planul. Autorul Povestirilor despre om a devenit o figură legendară nu doar graţie operei sale (de necontestat, aceasta, dar accesibilă, prin titlurile ei importante, mai ales specialiştilor), ci şi datorită mitului pe care l-au ţesut în jurul numelui său Jurnalul de la Păltiniş şi, după 1990, discipolii săi, în special Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, care au căpătat şi o legitimare publică, nu doar profesională, ci, culmea, prioritar morală, prin ucenicia lor nobilă. Imaginea-tip, care a invadat spaţiul public al ultimilor 24 de ani, este cea a lui Noica, filosoful rupt de realitate, dezinteresat de valorile lumii, confiscat exclusiv de cele ale spiritului, trăind în mandala pură a marii culturii. Aparent, nimic mai diferit şi mai evazionist în raport cu sistemul comunist. Dacă nu a avut chemarea de a fi un disident, Noica ar reprezenta cazul tipic a