Celebrat ca arhitect si ganditor, G. M. Cantacuzino este mult mai putin cunoscut ca pictor. Si prea rar sau deloc citat in calitatea sa de critic de arta si comentator avizat al artei de la noi sau de prin alte parti, cu toate ca scrierile sale au fost editate.
Acest elev infidel al lui Pallady, despre al carui atelier parizian din Place Dauphine a scris pagini admirabile (Scrisori catre Simon) nu a fost atins de scepticismul si mizantropia faimosului sau var primar. G.M. Cantacuzino este mai puternic decat Pallady cand picteaza natura, mai nostalgic cand evoca trecutul, dar emotiile lui sunt mereu cele ale unui clasic care isi cenzureaza alunecarile subiective. Pentru G.M. Cantacuzino trecutul este viu, se suprapune prezentului, il inghite. Un soi de istorism imanent mostenit din anii formatiei sale interbelice ii bantuie pictura. Iasiul mitic pictat in 1957, cu colinele din jur care par ale Toscanei renascentiste, cu Cetatuia si Frumoasa pe linia de orizont, cu Manastirea Golia monumentalizata romantic sau Catedrala Mitropolitana, in culori calde si sonore, a revenit pentru scurt timp in spatiul public cu ocazia expozitiei recente de pictura din subsolul librariei Carturesti.
Evazionism? Refuz al actualitatii? Dimpotriva, G.M. Cantacuzino era foarte atent la tot ceea ce se petrecea in jurul lui. Intr-o cronica din 1945, dizertand asupra realismului in pictura si a artei pentru popor, teme care se anuntau deja, dar nu dobandisera inca tonul constrangator de mai tarziu, Cantacuzino se lansa in clasificari ale picturii, apeland la exemple franceze. Pictura lui Corot i se impune ca o "premisa de vis si fericire", de care existenta umana nu poate fi lipsita. Peste doi ani, in 1947, cand rasturnarile politice erau deja de ordinul evidentei, isi incheia studiul despre Vitruviu cu cuvintele: "Si cerul are stele fixe. Nu totul e necesarmente miscare si sc
