Din punctul de vedere al educatiei, anul care a trecut nu a adus nimic nou. Dar greva dascalilor? - veti întreba. Dar profesorii luati la bataie in fata clasei? Sau anchetele penale cu privire la salile de sport ale fostului prim-ministru? Exact ce va spuneam. Toate acestea nu au nimic de-a face cu educatia. Au de-a face doar cu lipsa acesteia. Intr-adevar, ceea ce este ingrijorator in anul care s-a incheiat este ca problema reformei educatiei nu a fost macar formulata. Stiu, toate partidele ne vorbesc despre reforma si flutura programe. Insa daca ne uitam cu atentie, observam ca practic nimeni nu sufla o vorba despre o reforma autentica in educatie. Cinci la suta in plus la un salariu de trei ori mai mic decat al unui sindicalist de la metrou nu inseamna reforma. Un calculator pe care elevii sa acceseze spam si clipuri video cu insanitati nu inseamna educatie. Reforma educatiei presupune, mai intai, clarificarea unor chestiuni fundamentale. Cum ar fi aceea a finantarii. In prezent, nu exista un sistem veritabil de finantare a educatiei. Banii proveniti din impozite sunt sifonati catre bugetul unui minister, de unde o parte ajung spre “inspectorate”, pentru ca o parte din acestia sa se duca spre scoli si, in final, spre profesori. Asta e absurd. Banii se duc in cladiri si institutii, nu la indivizi. Unde intervin, in acest circuit, cei care ar trebui sa fie beneficiarii imediati, adica elevul si familia acestuia? Imaginati-va ca statul ar finanta conform aceluiasi sistem aberant si alte produse sau servicii esentiale. De pilda, painea. Statul ar da bani la un minister, care ar finanta o “centrala” a painii, care ar distribui franzele, intre orele 8-16, unor oameni care nu le platesc direct, ci doar prin intermediul impozitelor. Rezultatul? 1. Dezastru economic, deoarece politicienii vor abuza de sistem. 2. Haos administrativ, pentru ca circuitul nu lucreaza in virtut