Poezia Constanţei Buzea parcurge, într-un chip tot mai vădit, un drum al spiritualizării. La început autoarea şaizecistă se exprima printr-o creaţie nelipsită de tensiune nici aceea, dar cu o fizionomie melic-elegantă, cu o plinătate formală satisfăcută de sine ce semnifica un echilibru estetic. Perfecţiunea sonoră sugera un ţel scontat şi atins. Nimic nu părea să tulbure armonia unui discurs suficient sieşi ce se măsura în propria rezonanţă ca într-o oglindă. Treptat însă arta aceasta de o seninătate poliedrică a început a ezita, renunţînd la impecabila prozodie pentru a deschide o tot mai largă perspectivă stărilor morale cu o proiecţie fatalmente tulburată. Măsura sa n-o mai constituiau conceptele cristaline indicînd o claritate etică, ci incertitudinea, frămîntarea, înceţoşarea. Etalonul sufletesc s-a impus drept factor valorizator esenţial. Elocvent, aspiraţia spre puritate s-a tradus în disjuncţia dintre trup şi suflet, primului aparţinîndu-i impecabila formă sonoră, savoare a auzului, secundului straiul mai modest al versului liber. Fireşte, ruptura nu poate fi deplină, ci doar o năzuinţă prin care spiritul îşi schiţează o idealitate: "Spirale fierbinţi în / inelar, în mijlociu şi în arătător - canale / prin care trupul şi sufletul comunică / mărturisind prăbuşirea lor lentă unul în / celălalt. Frison istovind paloarea îngerilor, / trup închis în trup - perfecţiune pură, / cîntec de legănare oprit la jumătate" (11 miniaturi ale plînsului). Cu toate acestea trupul şi sufletul se situează într-o divergenţă a modalităţii în care îşi asumă povara existenţială, doar sufletul arătîndu-se apt a o distila pînă la esenţa căinţei: "Trupul meu cunoaşte un chin, sufletul / altul. Nu acum, nu curînd, plini de cenuşa izvoarelor venind din toate / părţile, mieii împotriva noastră vor / mărturisi. Gînd speriat, teroare, căinţă, / miniatura unui plîns în ochii / îngerilor