Nu e bine – aşa se spune, şi nu fără temei – să te entuziasmezi din cale-afară în legătură cu excelenţa şi cu importanţa, chiar vădite, ale unor autori români. Bine e să fii mai degrabă circumspect, rezervat, să nu uiţi că sîntem o cultură „mică“, „marginală“. Tentaţia magnificării excesive a valorilor naţionale comportă nu puţine primejdii. Pe cele, mai ales, de a suscita acuzaţii de „protocronism“, de etnocentrism, de esprit de clocher, de ignorare a tabloului mondial al evoluţiilor în domeniul vizat, acuzaţii care, e adevărat, pot fi drepte sau nedrepte, de la caz la caz: criteriul rămîne legat de o chestiune de relativizare şi de dozaj, deci de procedări înzestrate prin excelenţă cu o foarte firavă vocaţie consensuală. Există, bineînţeles, riscul de a supraevalua nepotrivit valorile autohtone, pe care, orice s-ar spune, se presupune că le cunoaştem mai bine şi de care sîntem, inevitabil, legaţi şi pe plan afectiv. Tot căutînd, însă, să evităm acest risc, putem foarte uşor ajunge să ne expunem altuia: cel de a subaprecia, în pofida evidenţei, un număr, deloc mic, de valori certe ale literaturii noastre postbelice şi „extrem-contemporane“. O sumă de contemporani şi conaţionali de-ai noştri care s-au ilustrat în literatură – sigur, lista lor exactă va rămîne oricînd negociabilă, expusă remanierilor sau controverselor, însă e cert că ea există, că nu e o „mulţime vidă“ – au o incontestabilă statură universală. Chiar dacă n-o ştie „toată lumea“, chiar dacă numai noi, cei de-aici, ne putem da seama că e aşa. Parafrazîndu-l pe tînărul Ionescu, putem spune că unii dintre ei, dacă ar fi fost francezi, ar fi fost (recunoscuţi drept) geniali. Printre ei nu vom ezita să-l aşezăm pe Mircea Horia Simionescu, „marele nostru MHS“, dacă ne e îngăduit să-i spunem aşa, cu afecţiune admirativă, utilizînd sigla comodă prin care e deseori desemnat oral (şi nu numai), cu simpatie