În Bucureştiul de altădată legea era a celor bogaţi, prea puţini dintre săraci având vreo şansă la o viaţă uşoară. Ioniţă Tunsu era haiducul temut de toţi boierii, iubit de toţi amărâţii.

Era în urmă cu aproape 200 de ani, când distanţa ierarhică dintre ţărani şi boieri făcea ca viaţa celor mulţi să fie aspră. Marea majoritate a ţăranilor clăcaşi se afla sub exploatarea autorităţilor, a boierilor, a ciocoilor arendaşi şi a egumenilor greci.

Ioniţă era oltean, născut la începutul anilor 1800 în comuna Optaşi. A fost paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moşilor (pe atunci Podul Târgului de Afară). Era un om voinic, frumos şi inteligent, iar episcopul Ilarion al Argeşului avea gânduri mari cu el, vroia să-l investească cu haina preoţiei.

Ioniţă Tunsu s-a alăturat voluntar armatei conduse de Tudor Vladimirescu, la răscoala de la 1821. Revoluţia a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere naţională a României. A avut cauze naţionale, economice şi sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene şi a determinat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Ion Ghica, ciuma şi haiducii

Ioniţă a trăit momente de umilinţă când a văzut „huzurul marilor boieri în comparaţie cu viaţa de mizerie a celor mulţi". Şi-a părăsit slujba, s-a tuns, şi-a format o ceată de oameni necăjiţi şi a pornit pe drumul haiduciei. Tunsu nu era un tâlhar, nu omora şi nu schinguia. Ceea ce lua de la boieri, dăruia văduvelor cu copii, oamenilor bătrâni de care nu avea nimeni grijă, mamelor care nu aveau cu ce să-şi mărite fetele şi gazdelor sărace pe unde poposea.

Odată cu începutul Războiului ruso-turc din 1828-1829 a început şi ciuma în ţară. Boala bântuia cu furie, casele se goleau, iar maidanele Bucureştiului