Cum citim un roman biografic, in care protagonisti sunt Eminescu, Veronica Micle, Caragiale, Titu Maiorescu si alti clasici? Ce asteptari avem?
Inca din 1888, cand Iacob Negruzzi a rostit in Parlamentul Romaniei sintagma „poet national", cerand o pensie de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, mitul incepuse deja sa se consolideze si nu a incetat sa capete proportii uneori indecente: numele lui Eminescu, un poet extraordinar si un gazetar virulent, de mare talent, cu idei uneori radicale, explicabile si prin temperamentul sau... romantic, a devenit fie alibi al nationalismului desantat si antisemit al legionarilor, fie proptea propagandistica a comunistilor din anii '50 ori a celor din deceniile ce au urmat fie, cu o vigoare redusa, cauzata de lipsa crasa de cultura, stramos al conservatorilor de azi, tutelati de un securist notoriu, fara scrupule de nici un fel. Astfel de exagerari au condus fie la analize scrobite ale nasterii mitului (cazul Ioana Bot), fie la delimitari teribiliste, lipsite de substanta (cazul numarului 265/ 1998 al revistei „Dilema"). Desi afurisite de criticii seriosi, discursurile mitologizante desucheate au impus, la nivelul perceptiei generale, o anumita retinere in a cobori de pe soclul adorarii figura lui Eminescu. Silueta poetului a suferit de pe urma unei anumite fetisizari, astfel incat opera propriu-zisa nu este receptata decat in cercul stramt al specialistilor in afara inertiilor adesea ridicole ale programei scolare, iar biografia ia forma unor scenarii cand siropoase, idilice, cand de-a dreptul esoterice, conform carora Eminescu ar fi fost suprimat de o conspiratie junimisto-austriaco-iudaica. In astfel de conditii, simplul fapt de a-l transforma pe „poetul national" intr-un personaj literar echivaleaza cu o demitizare a sa. Altfel spus, fictionalizarea presupune o coborare cu picioarele pe pamant, acceptarea faptului ca „Luceafar
