Daca ar fi si la noi statornic obiceiul ca urbea sa-si onoreze oamenii de seama, excelentei i s-ar raspunde cu reverenta. E, pana la urma, un dialog tacut, firesc si onorabil intre a darui si a darui. Scriu cu bucurie aceste randuri. De cativa ani, mult prea putini la numar, ma duc, din cand in cand, in vizita la Profesorul Ioan Caprosu. De domnia sa nu ma leaga raporturi de cauzalitate directa, in sensul ca nu mi-a fost dascal si, tocmai de aceea, imi face placere sa ii calc, cu si fara anuntare prealabila, pragul biroului in care vietuieste. De fiecare data am plecat mai bogat in cunostinte. Fie-mi, dara, permis sa redau, fara sa fiu povestas, primul contact cu marele istoric. Scriu, fara sa ezit, marele, pentru ca mari sunt probele unei activitati de cercetare de o viata, graitoare si la indemana oricui. Cine doreste sa faca alte judecati nu are decat sa caute carul in care sta acul nevazut al fanului. Pe atunci, biroul domniei sale nu era, si nici acum nu e, un birou, ci o arhiva. O arhiva tot atat de complicata si de vie in rosturile ei ca si fiinta care i-a dat viata si i-a intretinut energiile discrete. Am intrat, am dat binete, am fost invitat sa iau loc. Parca era mai ieri, iar omul mi se infatisa ca desprins din cartile carora de mult le imprumutase viata traita printre ele. Asa este si acum, in floarea tineretii de dincolo de batranete, de la inaltimea celor 78 de ani de curand impliniti. Vrei o bibliografie, un volum? Le ai. Te intereseaza numaidecat ceva anume? Asteapta, domnule, de ce te grabesti asa!? Cine s-a intalnit vreodata cu domnia sa ii va recunoaste, poate, stilul direct, polemic, sugubat, de o verva vecina cu atacul la baioneta. Pe de alta parte, este rabdator, enciclopedic, strategic si curios. Mai ca iti vine sa crezi, vorba lui Calinescu despre Iorga, ca a sorbit din apa tuturor. Deasupra acestor calitati, pentru unii, sau piedici, pentru a