Creangă şi Caragiale au lăsat fiecare în manuscris cîte o poveste despre (pro)cre­aţie. Amîndouă poveştile au valoare axială pentru opera scriitorilor, amîndouă pot fi socotite emblematice pentru felul în care autorii lor concepeau lumea şi pe actorii ei. Povestea poveştilor, al cărei titlu este un genitiv cu valoare de superlativ, de tipul Cîntarea cîntărilor, „povestea cea mai frumoasă/ semnificativă dintre poveşti, rădăcina tuturor poveştilor“, a fost fals catalogată drept o anecdotă „corozivă“, de spus după masă între bărbaţi, pentru că utilizează fără inhibiţii acele vocabule pe care toată lumea le foloseşte, doar dicţionarele le elimină, tabuinzîndu-le pudibond. (Şi pentru că, date fiind tabuurile lingvistice ale vremii, nu a fost citită decît în cerc junimist postprandial, exclusiv masculin.) Toate naraţiunile lui Creangă sînt expresiile vizibile ale unui sistem ontologic care le subîntinde, sistem care îi aparţine scriitorului şi care nu e împrumutat împreună cu motivele, tipurile şi schemele narative folclorice pe care acesta le întrebuinţează. Acest sistem ontologic defineşte natura umană în funcţie de modalitatea în care omul utilizează limbajul. Omul, spune Creangă, înaintea lui Cassirer şi Blaga, este singura fiinţă care poate folosi cuvîntul nu numai în scop denotativ, ci şi în sens conotativ. Numai omul poate crea metafore şi simboluri, situîndu-se astfel pe o treaptă intermediară în lanţul creaţiei. Fiinţele malefice sînt inferioare omului, întrucît nu cunosc decît folosirea cuvîntului cu sens denotativ. Cel mai prost şi mai leneş dintre oameni, Dănilă Prepeleac, îl poate învinge pe dracul inventînd metafore/ minciuni în ordinea raportării la organizarea realului şi naraţiuni care să justifice metafora/ minciuna – adică poveşti. Dracul îi ia vorbele ad litteram şi ajunge a fi scărmănat de copiii lui Dănilă, îmbogăţit prin inventarea unor metafor