Atunci când mamele, îngrijorate pentru copiii lor, o întrebau pe directoare ce se întâmplă cu doamna învăţătoare, aceasta spunea că şi ea este îngrijorată, dar nu poate face nimic, fiindcă tovarăşa învăţătoare este ţinută în braţe de tovarăşul inspector.

Peste vreo jumătate de ceas, când începuse şi-o ploaie ca aceea, de primăvară, despletită şi cu şiroaie, se aude un zgrepţănat la uşă. Crâşma avea o uşă de stejar cam otova, dar mare, zdravănă, cioplită de moş Leon. Că tare se mai pricepea la toate moş Leon! Făcea ori dregea tot ce vrei: căruţe, vermorele, hornuri, sobe. Ne-o făcut şi nouă o troacă de piatră aşa de trainică c-o avem şi-n ziua de azi. N-o pot urni din loc cu râtul nici patru dihănii de porci de o sută de kile fiecare. Numai că era cam grăbaci moş Leon. Făcea toate în fugă şi se întâmpla să rămâi, când ţi-era lumea mai dragă, cu osia ruptă în mijlocul drumului; sau să înghesui mortul în sicriu şi să-l aşezi cam pe-o parte, într-o rână, că făcuse sicriul prea îngust şi nu încăpea răposatul cu faţa în sus; sau să cadă soba în aceeaşi zi în care o făcuse. Aşa s-o întâmplat la mătuşă-mea Aurora. După ce-o făcut soba în bucătărioară, o sobă la marele fix, cu fumuri ticluite meşteşugit, cum numai moş Leon ştia să facă, s-au pus cu toţi la masă. Şi când să cinstească un păhăruţ de rachiu, ca să ude soba, se vede treaba că aceasta, soba adică, a vrut şi ea să cinstească şi s-a aplecat olecuţă înspre masă: uuu-şurel, ca un om chiurluit, întinzându-se către păhărelul plin. Şi deodată leop! cade soba în mijlocul bucătărioarei. Au rămas toţi cu îmbucătura în gură şi cu păhăruţele în mâini. Doar nenea Traian a lu' mătuşa Aurora a dat repede rachiul pe gât şi a zis că altădată Leon trebuie să facă în felul următor: După ce termină soba, s-o proptească cu spinarea şi acolo, dar numai acolo, să ceară preţul pentru munca depusă. „Gospodarule, ia vină încoace