Cuvantul-cheie al procesului Lisabona (Agendei Lisabona) este competitivitatea. Totul a pornit de la sentimentul, ranforsat de unele tendinte (evolutia somajului, dinamica cresterii economice etc.) ca Uniunea Europeana pierde teren in economia globala.
Impactul noilor tehnologii informationale si comunicationale, ascensiunea economica a Chinei si Indiei au accentuat starea de neliniste in randurile varfurilor deciziilor la Bruxelles si cancelarii europene.
Sunt insa si analize care contesta temeiul ingrijorarii; ele subliniaza excelenta industriala a Germaniei si a altor tari membre ale Uniunii, care continua sa detina pozitii de frunte in comertul international. De altfel, UE, ca ansamblu, nu are probleme in ceea ce priveste balanta sa comerciala – desi euro s-a apreciat spectaculos fata de dolar in ultimii doi ani.
Aceasta arata ca, in materie de productivitate analiza trebuie sa fie atenta, nuantata. De exemplu, economia franceza are numeroase domenii in care evolutia productivitatii este comparabila cu cea din Statele Unite.
Exista si o alta maniera de a contesta relevanta preocuparilor fata de ceea ce numim "competitivitate nationala". De exemplu, argumentul adus de Paul Krugman in deceniul trecut intr-un articol faimos din Foreign Affairs, in care spune ca firmele sunt entitatile ce concureaza si nu statele nationale. Intr-un anume sens, afirmatia sa este de nedisputat.
Pe de alta parte, efecte de aglomerare, functionarea imperfecta a pietelor, procese cumulative, existenta echilibrelor multiple in spatiile reale indica doua fapte greu de contestat: primul, ca politica publica poate si are de jucat un rol in functionarea economiei; in al doilea rand, ca firmele tin cont de contextul in care opereaza si iau decizii strategice in consecinta.
Chiar logica de aparitie si evolutie a "manunchiuril
