Despre Cartea Jijiei am mai scris în această pagină, atât eu cât, mai ales, iniţiatorul şi principalul animator al proiectului, Adrian Neculau, despre care nici acum, la 7 luni de la trecerea sa la cele veşnice, nu-mi vine a crede că nu mai e lângă noi... Mereu mă aştept să-mi trimită un mesaj sau să mă sune, interpelându-mă, cu vocea lui ataşantă, mai mereu optimistă şi jucat moldovenească: „Neculai...”. În ultimele luni dinaintea bruştei, neaşteptatei sale căderi, aproape toate gândurile şi eforturile noastre aveau ca loc geometric Cartea Jijiei, povestea acestui râu şi a oamenilor săi, la care lucram de vreo trei ani şi se părea că nu-i mai dăm de capăt.

Proiectul a fost luat şi-n serios, dar şi, cât de cât, peste picior, sau ignorat de unii care nu-şi imaginau ce s-ar putea spune despre această prăpădită vale a Jijiei... Or, ideea psihosociologului Adrian Neculau a fost asta: de a demonstra că şi-n locurile unde se crede că nu s-a întâmplat nimic – sau tocmai acolo – se-ntâmplă ceva... Pentru Adrian, ca şi pentru mine – care ne-am născut, am crescut, am trăit sau am revenit deseori, mai ales cu gândul – în satul de baştină, Jijia, tot acest areal sunt cele mai frumoase locuri din lume. Chiar aşa am scris – în cartea pe care o vom lansa în curând.

În zilele noastre bune, după ce Adrian Neculau şi cu mine am desenat, oarecum, conturul cărţii, am început a căuta oameni de seamă, „personalităţi ridicate din sate unde nu se întâmplă nimic, locuri uitate, periferie a civilizaţiei moderne din care au ţâşnit însă identităţi efervescente”, cum le defineşte Adrian, în chiar prima frază a Cărţii... Am luat-o, ca nişte exploratori, de la izvoare spre vărsare. Lângă Dorohoi, la Vârful Câmpului şi al ştiinţei istorice, am descoperit chipul de efigie romană al lui Alexandru Zub, academicianul care a făcut şcoală, inclusiv concentraţională... Greu de atras în mărt