Când scad PIB-ul, salariile şi speranţa, există totuşi ceva care creşte în România. Mă refer la izolarea internaţională. Am avut prilejul să vorbesc adeseori, în ultimii ani, despre absenţa unui proiect de politică externă şi despre înlocuirea lui cu aventuri riscante şi improvizate. Rezultatul multor ani de haos în acest domeniu delicat este o izolare din ce în ce mai păguboasă.

De fapt, şi în această zonă, dacă nu mergi înainte coerent, mergi înapoi. Există o dinamică a relaţiilor internaţionale care nu-ţi permite nici măcar statul pe loc. Au apărut mai multe fenomene care se acutizează şi care scot la lumină acest mers înapoi. Unul dintre ele, de pildă - ignorarea României în spaţiul internaţional, inclusiv în cel comunitar.

Din raţiuni mai ales electorale, Franţa lui Sarkozy a ales, spre exemplu, să finanţeze excursii dus-întors ale romilor proveniţi din România, într-un spectacol mediatic care poate aduce pe moment creşteri de popularitate guvernării de la Paris, dar care nu rezolvă, pe termen mediu şi lung, o problemă cât se poate de delicată şi de complicată. Mai mult, voci oficiale sau oficioase franceze au atenţionat autorităţile române "să rezolve rapid problema integrării romilor", dacă nu vor să fie sancţionate cu retragerea unor fonduri europene. Mă aştept însă ca Bernard Kouchner să propună o "intervenţie de umanitate" în propria ţară, pentru a opri o acţiune ruşinoasă în patria "drepturilor omului". Există semnale că, din aceleaşi raţiuni electorale, şi Italia se pregăteşte să agite asemenea idei. Iar presa din Marea Britanie transmite săptămânal semnale de luptă împotriva emigranţilor români.

E evident că, pentru toate aceste state, actuala putere de la Bucureşti nu este un partener de dialog şi cooperare şi, mai mult, nu este nici măcar o autoritate capabilă să reacţioneze, credibil şi eficient, atunci când se sare pe