De multe ori, creştinismul a fost asociat cu filozofia stoică din Antichitate. În fapt, se pot stabili anumite corespondenţe între terapia filozofică prin „exerciţii spirituale“ a lui Epictet şi Marc Aureliu şi versiunea creştină a exerciţiilor spirituale, canonizată în Occident de către Sf. Ignaţiu de Loyola. Detaşarea „filozofică“ faţă de propria viaţă, în perspectiva imensităţii lumii, antrenarea atenţiei pentru a rămîne concentrată asupra clipei de faţă, meditaţia in articulo mortis pentru dobîndirea discernămîntului asupra celor mai înţelepte alegeri, practica examenului de conştiinţă pentru obţinerea auto-controlului, exerciţiul meditativ cu sprijinul imaginaţiei şi al reflecţiei discursive – toate aceste practici sînt comune atît tradiţiei stoice, cît şi spiritualităţii creştine (aceste practici au fost răspîndite în creştinismul occidental mai ales datorită Exerciţiilor spirituale ale Sf. Ignaţiu de Loyola, fondatorul ordinului iezuit). Cu toate acestea, intuim că există în creştinism şi un element de noutate, în raport cu practicile „terapiei prin filozofie“ ale stoicilor – şi această noutate constă tocmai în aceea că Dumnezeul creştin nu seamănă deloc cu universul indiferent al stoicilor sau cu Destinul implacabil, ce nu lasă loc decît pentru o înţelepciune dobîndită prin seninătate şi detaşare pesimistă, purtate cu mîndria celui care nu se plînge niciodată de nimic. Dumnezeul creştin „s-a făcut om“ şi a ales să trăiască o viaţă plină de lipsuri, să fie dispreţuit şi detestat de oamenii importanţi ai timpului său şi să fie, în final, ucis ca un tîlhar, pentru crima de a fi mărturisit că imaginea legalistă a unui Dumnezeu care pune formalismul şi puritatea rituală mai presus de milă, de iubire şi de iertare este falsă. Dumnezeul creştin iese din paradigma stoică, pentru că a ales suferinţa şi tragicul – înţelepciunea Crucii – şi nu indiferenţa senină ş