Ora de virf. Un bulevard central al Capitalei. Sirenele politiei rutiere. O voce la megafon roaga politicos pietonii sa astepte linistiti trecerea convoiului prezidential. Doua motociclete, o masina cu geamuri fumurii. Multumiri pentru intelegerea cetatenilor si traficul reluat cu graba de a nu irosi secunde indispensabile supravietuirii in jungla deja caniculara a orasului. Doi adolescenti iritati scuipa printre dinti „ca pe vremea lui Ceasca!“, pierzindu-se printre pietonii colorati.

Nu-i inteleg pe baietii astia, imi destainuie la o bere prietenul care-mi povesteste intimplarea. La urma urmei, asta se petrece in orice tara civilizata la trecerea coloanei oficiale. Ce poate fi comunist in asta? Adolescentii astia habar nu au pe ce lume traiesc!

ii inteleg legitimitatea revoltei. Cu atit mai mult cu cit stiu cit suflet pune tocmai in educarea democratica a acestor tineri. Cit se implica in actiuni sociale care sa-i scoata pe acestia din blazare si indiferenta, determinindu-i sa-si asume un rol cultural activ in societatea in care traiesc.

Poate exact in aceeasi masura pricep si resemnarea si resentimentele unei generatii lasate de izbeliste si obligate sa se descurce aproape pe cont propriu in contextul postdecembrist. Ar fi o cruzime sa generalizez. Nu poti cataloga o generatie in functie de calitatea pozitiva sau negativa a citorva exemplare. Aceasta a fost insa soarta multora dintre ei, in special a celor inclusi atit de eufemistic de catre prietenul meu in categoria „habar nu au pe ce lume traiesc“. Si aici nu poti face o delimitare clara intre copiii culegatorilor de capsuni crescuti de „bunicii comunisti“ si cei din tagma „copii de bani gata“, lasati in grija occidentalelor babysitters, cita vreme parintii lor se lupta cu politica si capitalizarea tarii. Deoarece rezultatele atitudinii lor nihiliste sint aceleasi. Antisocietate, ant