Într-un minunat eseu - recent apărut în volumul Cele zece porunci, coordonat de Marta Petreu - Ion Vianu îşi analizează o mai veche stupefacţie: cum de minciuna ca atare, neadevărul curent, falsul cel de toate zilele nu se regăsesc printre interdicţiile Decalogului? Cum de - printre "Cuvintele" din cel de-al douăzecilea capitol al Exodului - doar mărturia strîmbă, "minciuna care aduce un prejudiciu social" este respinsă? Cum de "simpla" minciună este lăsată - de la începuturi - pe seama interpretărilor, speculaţiilor şi minţilor omeneşti? Şi totuşi, enorma diversitate a manipulării adevărului nu a fost prevăzută într-unul dintre primele tratate de morală practică, iar îndreptările ulterioare n-au mai putut atinge prestigiul cuvîntului revelat şi consemnat. Minciuna a rămas pe seama legilor omeneşti - imperfecte, interpretabile, puse adesea în dificultate de "vicii de procedură".
Ca "plăsmuire a minţii", ca manipulare a adevărului istoric, ca mitologie revizitată, literaturii i s-au făcut nenumărate procese de intenţie. Cu mult înainte să însemne ce înseamnă azi, ea a fost izgonită din cetate, în spaţiul (profan) al tulburărilor pasional-psihice, printre trivialităţi mincinoase şi "aducătoare de pacoste" ca rugul de romane al lui Don Quijote. Persecuţii care nu doar că n-au ucis-o (deşi catalepsiile periodice nu sînt, orice s-ar zice, semn de sănătate), ci au făcut-o chiar să-şi găsească noi surse de... versatilitate. Însă nu la nesfîrşitul proces al "adevărului minciunilor" m-a făcut să mă gîndesc eseul lui Ion Vianu despre cea de-a "unsprezecea poruncă", ci, mai degrabă, la un mărunt "viciu de procedură", invocat la o adică - în "procesul" lecturii - de toate instanţele literare: viaţa scriitorului.
De la începuturile modernităţii, literatura s-a dorit autonomă în raport cu viaţa, mai ales cu viaţa celui care o producea. Biografia scriitorului, perm
