"Nationalism is an infantile disease. It is the measles of mankind."
Acum doua saptamani luam masa cu doi prieteni, de provenienta austro-ungara si rusa. Ca la orice discutie usoara inter-nationala am ajuns la glumele despre neamul propriu. Stiau deja toate glumele alea despre defectele romanilor, insa aplicate propriului popor. Nici macar autocritica si nationalismul nu sunt specific romanesti.
Nationalism? Am invatat o expresie mai frumoasa in Germania: patriotism local. Cred ca la noi comunistii au fost cei care au ajutat la rescrierea istoriei pentru a oferi modele si sentimente puternice. Altfel nu-mi explic de ce istoria glorioasa a romanilor cu care am fost crescuti e total necunoscuta strainilor si are alocate 5-12 secunde in orice documentar de pe Discovery. Pentru mine Mihai Viteazul inseamna Amza Pellea pe televiziunea moldoveneasca si un rol intr-o poezie interminabila in care sfarseam omorat pe scena liceului. In orice tara am fost nimeni nu a auzit de Mihai Viteazul. Oare cati de la noi au auzit de Nelson? E dragut ca avem valori si o istorie si o poveste, cata vreme nu o confundam cu povestile care au scris istoria lumii.
In strainatate sunt intrebat daca sunt italian sau spaniol (cel mai des), evreu sau american (uneori), niciodata daca sunt roman. Imi place asta, ma face sa ma simt bine ca nu sunt identificat cu imaginea generica a romanilor. Stiu, suna urat, dar asta e adevarul. Imi place ca pot fi normal, pot sa nu ma grabesc, pot sa pretind sa mi raspunda (la fel de) politicos, ceea ce oricat ai incerca nu poti reusi "pe scara larga" in Romania.
Am adunat demult toate ideile astea si mi-a trecut nationalismul. Nu tin la Romania si nu urlu oricand prind ocazia, asa, de dor de apartenenta. Nu mi-e rusine de mine si nici de tara mea, la fel cum nu mi-e rusine de Caracal. Dar cum Caracalul nu e Greenwich, nici Romania nu e
