● Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Românească, 2009.
Spre regretul meu, întîmplarea face că ajung să scriu abia acum despre cel mai bun şi mai original debut în poezie nu doar din 2009, dar din ultimii ani. Din fericire, volumul lui Stoian G. Bogdan – pe care, prin impactul receptării şi prin prospeţimea limbajului, îl asemăn debutului în proză al lui Sorin Stoica cu Povestiri cu înjurături – a avut parte de cronici de întîmpinare pe măsură şi s-au rostit, pînă acum, nume dintre cele mai măgulitoare (dar totodată şi amestecate): de la Villon şi Boris Vian, pînă la Mircea Dinescu şi Marius Ianuş sau Mihai Mărgineanu. Cu toate astea şi, mai ales, prin comparaţie cu alte cărţi de poezie ale cvasi/post-douămiiştilor publicaţi în ultimii ani, impresia de naturaleţe şi de inedit rămîne intactă.
Alcătuind un fel de tipologie personală a „chipurilor“ delincvente, volumul este, tematic şi stilistic, un portret de grup cu „bagabonzi“ şi orfani, criminali şi puşcăriaşi, cartofori, dealeri, stripteuze şi curve, beţivi, sinucigaşi şi nebuni – adevărat tablou de familie şi de prieteni cu rataţi, nelegiuiţi şi morţi. Precum un Arghezi urban cu o poetică hip-hop, SGB adună în poemele sale portretele şi poveştile unei umanităţi damnate, dar nu şi lipsite de demnitate, umilite de viaţă, dar deloc umile în faţa morţii, o galerie de personaje pestriţe şi eroice în conflict deopotrivă cu propriul destin (care „mai face mişto uneori“) şi cu legile altora, trăind la limită ca singură opţiune existenţială, personaje distruse şi, tot încercînd să-şi facă un rost, eşuate în morţi violente sau, şi mai rău, cu minţile rătăcite pe străzi sau prin ospicii: „Au bătut-o cu cardurile în cap / pînă la leşin. / de-atunci viaţa ei e ca o nesfîrşită plimbare / în vagoanele unui tren gata să deraieze / fiindcă o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile... / Cît sînt eu de cani