Fabrica de gaz aerian din Timişoara s-a pus în funcţiune în anul 1858, ca proprietate a Societăţii Austriece de Gaz din Viena. În 1903, reţeaua de gaz este ramificată în cele patru cartiere ale oraşului

Probabil, puţini sunt cei care ştiu că Timişoara a avut, până prin 1938-1939, o reţea de gaze (dar nu naturale) pentru uz menajer (încălzit şi iluminat). Acest sistem exista cu mulţi ani înaintea apariţiei gazelor lichefiate-îmbuteliate; şi cu decenii înaintea introducerii gazului metan.

Prin anul 1893, în oraş începuse să funcţioneze o “Uzină de gaz”. Despre ce este vorba? Să ne fie permisă o mică incursiune în istorie precedată de o scurtă prezentare tehnică.

După cum se arată în celebra “Chimie” a lui G.G. Longinescu, în anul 1799 inginerul francez Philippe Lebon (1767-1804) utilizează, pentru prima dată, gazul provenit din distileria uscată a lemnului (ulterior din disteleria huilei, respectiv cărbunelui de pământ). Era produsul ce avea să se numească ulterior “gazul aerian” sau “gaz aeriform” ori “gaz de iluminat”.

Procesul şi reacţiile ce au loc la obţinerea sa sunt oarecum asemănătoare cu fabricarea cocsului şi a gazului de cocs, produse specifice industriei metalurgice. Gazul aerian este compus din oxigen (aproximativ 50%), metan (aproximativ 35%), oxid de carbon şi alte substanţe gazoase. Acest tip de gaz a fost utilizat, încă din secolul trecut, pentru iluminat şi încălzit în majoritatea marilor oraşe din ţările cu industrie dezvoltată (evident la nivelul epocii). Fiecare astfel de oraş avea o uzină de gaz aerian (pe scurt, “uzină de gaz”) proprie, inclusive reţea aferentă de conducte.

În Timişoara, după cum am amintit, funcţiona o astfel de uzină încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Primul director al ei a fost ing.dipl. Karl Steiner, chemat şi angajat de către primăria oraşului ca spe